Zilele trecute, am ieșit din arest să merg la un service IT și am trecut pe lângă locul de joacă al copiilor. Era pustiu. De peste două luni de zile nu am mai văzut nici un copil! M-am cutremurat! O lume fără copii e o lume fără dragoste! O lume fără copii este o lume moartă. Pe stradă, în autobuze, numai bătrâni, bătrâni cu mască. Eram singurul fără mască. Am citit sfatul unui medic de la Timișoara, care spunea că e inutil pe stradă să purtăm mască. Plus că nici nu am mască. Am căutat pe la magazine, pe la farmacii, dar n-am găsit. Pe unde or fi milioanele de măști care se tot anunță?! Cine o avea oare să-mi dea o mască? La caz că voi avea nevoie.

Dar masca îmi lasă o imagine spectrală, de infirmitate, de sanatoriu, ca în filmele SF. Eu sunt sănătos tun, de ce să pot mască? Nu de Corona Lisa mi-e frică, ci de oamenii mascați. Îi suspectez că sunt bolnavi. Pe mascați nu-i accept decât în piesele lui Cehov, în „D-ale carnavalului” sau în parăzile de pe Fifth Avenue.

Și ce uniformizare! Toate măștile sunt la fel, din cârpe albastre de șters praful. Rar câte un tânăr care și-a făcut o mască fistichie, cu buline colorate, ca să lanseze o modă. Dar până atunci, mă sperie peisajul uniform. Poate de aceea nu sunt copii pe stradă, părinții lor îi țin în casă să nu se sperie de ce văd afară! Și eu sunt copil, și eu mă sperii de ce văd afară, prefer să o văd la televizor pe „Heidi”, fetița dătătoare de viață, care își vindecă o prietenă cu medicamentul reîntoarcerii la natură, sau pe „Etienne”, povestea unui hamster pitic, care călătorește prin lumea oamenilor, care nu prea îi plac, ce să mai spun de „Iep, fetița cu aripi”, care spune că trăiește într-o țară unde „e cald când nu e frig”! Filme poetice, delicate, care te fac să-i iubești pe oameni, adevărate insule de vindecare sufletească în acest marasm virotic, plin de violență, anomalii și dystopii SF.

La noi e frig și când e cald, și boală când e sănătate, fiindcă e mereu o stare de criză. Bătrânii cu mască, scheletici, abia târșâindu-și picioarele, îmi aduc aminte de Auschwitz. Ce peisaj funest! Sinistru. Un peisaj ca în bolgiile dantești! Unde e viața românilor din pasajul Universității? Unde e agitația aceea de bișniță stradală? Și totul din vina unui virus, scăpat de sub control, pe care omul se luptă să-l stăpânească.

Așa cum s-a luptat și Marius, specialistul IT, să-mi repare computerul. A fost mai greu ca niciodată. Marius tot ofta și spunea că „are o eroare în el”. Eroare? Ce eroare? Un virus. Macrosoft domină toată aparatura electronică de la noi și fac ce vor, ca să te controleze. Te lasă puțin, apoi iar îți aruncă un virus. Cu fenomenul virusării, eram obișnuit, ca milioane de computeriști. Trăiam de mult pe o planetă virotică, așa că nu m-am speriat de Corona Lisa. Ce era în computer, acum se petrecea afară, pe stradă.

Când vedeți ceva venind de la Macrosoft, îmi spunea Marius, dați afară, ștergeți, fiindcă e spam! Sigur o fi „spamat” și computerul meu. sigur că are o eroare, altfel n-aș fi ieșit din arest, n-aș fi venit tocmai până aici, fiindcă am încercat toate soluțiile pe care le știu, am completat toate rubricile solicitate de Macrosoft, dar mereu îmi cerea un cod, un cod ascuns, pe care nu-l știam și nici el nu mi-l dădea.

Ei, inventatorii, mereu adaugă ceva, câte un chichiț, ca să cumperi un nou computer, să cumperi un alt program, mereu te blochează cu ceva, ca să ai nevoie de ei, să te facă să scoți parale din buzunar.

Și Marius se agita, se ridica de la locul lui, se mișca și iar încerca, aplica ce învățase la școala IT, ca soluția cu DVD-ul sau schimbarea Word-ului.

A intrat Corona în el, zicea. Dar nu te lăsa!, îl tot îndemnam eu. Omul e mai tare / trebuie să fie mai tare ca mașina! Nu lăsa mașina să te stăpânească! Nu uita că omul a inventat-o. Mașina trebuie să fie un mijloc, nu un scop, altfel ajungem ca în vorba „un popor de semianalfabeți cu internet”. E minunată această invenție, computerul, dar ca mijloc, ca instrument de lucru pentru o viață mai bună, pentru că scopul privește idealurile umane. Omul trebuie să controleze mașina. Nu lăsa robotul să te stăpânească! Luptă!

Până la urmă, după vreo trei ore de încercări, a izbutit să mi-l repare. Și nu era mare brânză, fiindcă eu nu fac scamatorii la computer, nu mă interesează decât să mă lase în pace să scriu. Dar aici mă lovește, îmi blochează zona My Document, adică mașina de scris! Acum merge. Dar parcă e alt computer. Așa cum zice și cel care e vindecat de virus, „parcă n-aș mai fi eu”.
*

Trăim într-o lume în care nu am vrea să fim. Virusată. Și la propriu, și la figurat. Eu am avut o copilărie de vis, în care Natura mi-a arătat toate splendorile ei. O măreție armonică pe care cred că încă nu am reușit să o descriu pe de-a-ntregul, deși i-am dedicat naturii din copilăria mea 28 de romane! Avea o forță entropică, nu era defrișată ca azi. Am citit un reportaj în presa străină că România este ultima țară în care pădurile mai există, dar sunt pe cale de dispariție, din cauza defrișărilor masive, continui, care lasă o imagine total negativă asupra conducătorilor României din ultimii 30 de ani! O politică criminală, un virus inuman a dus a distrugerea acestei comori lăsate de Dumnezeu!

Eu mi-am trăit traiul, deși mai am cuvinte grele de spus, dar mă gândesc la copii. Copiii de azi se nasc într-o Lume Virusată. Nu mă refer la virușii naturali, pe care îi produce natura, și trebuie să-i producă, sunt vitali, ne călesc, căci generează anticorpi, ci la virușii artificiali, produși de om, deveniți o „industrie prosperă”. Omul pe om se virusează. Există o cumplită pandemie la nivel IT, iar un sociolog belgian vorbea chiar de pandemia corupției, un fenomen de necontrolat.

Omenirea a intrat într-o nouă eră, aceea a conviețuirii omului cu virusul, a conviețuirii creativității umane cu virușii artificiali, alături de roboții ucigași. Sigur, este vorba despre o conviețuire cu efect de bumerang. Nu mai e nevoie de războaie între puteri, e suficient un virus ucigaș creat de om, o armă biologică sofisticată și viața de pe pământ este amenințată cu dispariția. Parcă există o goană, o grabă bolnavă a omului de autodistrugere, în pofida faptului că, științific, pământul mai are viață milioane de ani.

Iată ce nou spectru se pune în fața omului. Copiii de azi nu trebuie să crească și să trăiască cu un asemenea spectru în față. Să începem de pe acum să luptăm cu virușii ucigași din noi!

Mijloacele pe care le are azi omul nu mai sunt ca pe vremea lui Hegel, care o fost ucis de holeră. Și multe perioade istorice au avut neșansa unei slabe apărări medicale a omului. Dar perioade catastrofice au fost în permanență, mai rare au fost perioadele de sănătate și pace. Pericolul a fost însă din partea omului, mai puțin a naturii. Mereu istoria a fost un vulcan, un permanent pericol pentru viața omului.

În lumea cercetării s-a strecurat într-una câte un impostor, un incompetent, care genera dezastrul. Să ne gândim numai la teoria lui Berdiaev, cu privire la „societatea catastrofică”. A fost un filosof rus, persecutat de bolșevici, a ajuns în Franța, unde a devenit unul dintre cei mai originali filosofi ai religiei, pionier al existențialismului. În adolescență citise Critica rațiunii pure și Fenomenologia spiritului, cu o sută de ani înainte ca aceste opere să apară traduse la noi! El a influențat puternic existențialismul, a prevăzut hegemonia mașinii și a descris viitorul ca pe un nou ev mediu. A vorbit despre „societatea catastrofică” și despre condiția omului modern, care este nevoit să conviețuiască cu această nouă molimă, catastrofa. De aici și până la societățile dystopice ale unor Orwell, Huxley, Nabokov sau Aleksievici nu mai era decât un pas. Și s-a făcut. Îl trăim.

Grid Modorcea, Dr. în arte