De fapt, nu-i mai putem spune nici măcar „înstrăinare”… Nu într-un sens filosofic, nu în speranța unei înturnări în clipa în care vom realiza ce am risipit… Și nici a o privi ca o îndepărtare de noi înșine nu este mai nimerit… Pentru că nu mai este o acțiune pe care o controlăm, noi înșine fiind doar resturi de piese de șah azvârlite de pe tabla destinului nevegheat… Și doar asistăm la această alungare, în care nu mai contăm nici măcar cât o sprânceană ridicată… În care nici buzele murmurând în surdină nu mai pot mima indignarea, revolta, aparența… Toate acestea contau când încă mai vorbeam de înstrăinare, de îndepărtare, de fractali de reîntoarcere măcar de pe marginea unui drum „al normalității”, când încă mai aveam putința de a ne opune… Dar, tributari nepăsării, devenită genocid al propriei conștiințe, o crimă de lèse-majesté a Istoriei, Trecutului, Demnității, nici măcar instinctul primar al supraviețuirii istorice și culturale nu mai sălășluiește în noi… Suntem goi, suntem destrămați și aproape de definitiva risipire la prima suflare mai aspră a veneticilor…

Pentru mult prea multe luni am murit cultural… Pentru multe prea multe săptămâni ne-am șters dreptul la identitate prin manifestare, exprimare…

Sigur, muzeele își vor redeschide acum porțile… Dar nu pentru că setea noastră de identitate ar fi rupt zalele lanțurilor, ci pentru că ele vor fi fost o acoladă în opisul strategic al „revenirii”. Dar le vom deschide pentru a le privi goale… Pentru a le contempla zidurile dezgolite de esență, de fibra identitară, de reperele devenirii… Pentru a ne uita în gol la ceea ce nu va mai fi rămas… Și nu mai este nici măcar grotesc… Este doar inutil, gol, fără de speranță…

Primul mare eveniment de cultură este, batjocoritor, o altă mezare a moștenirii noastre… Căci, să ai ca semnal al revenirii „culturale” postpandemie o licitație a descărnării de noi înșine reprezintă suprarealismul împlinirii pigmeilor… O licitație de vară în care ni se descompune chiar timpul compunerii noastre ca neam și țară… În care patrimoniul devine doar un bun mezat într-un online al mutilării ultimelor fațade ale expresiei și exprimării noastre din real. Un real devenit în sine virtual al descompunerii…

Și nu ne pasă, ba ne mândrim chiar cu revenirea economică din domeniul cultural prin scoaterea la talcioc a peste 200 de lucrări semnate de maeștri artei și neamului românesc. O artă ce va rămâne mare, dar ascunsă în casele unor epigoni ce nu vor știi nicicând să o aprecieze. Și va rămâne deszăvorâtă din locul ei de izvorâre a misticei sale contribuții de veghe asupra fibrei și ființei noastre.

„Cea mai mare vânzare de artă din patrimoniu”, într-un reting dat de nepăsarea noastră, va scoate pe piața colecționarilor de ființă națională lucrări semnate de Grigorescu, Luchian, Aman, Tonitza, Petrașcu, Pallady… Și, aidoma unei cumințenii, dar nu doar a pământului nemeritat, ci a nepământenilor ca ființe ce și-au trădat glia, moștenirea ei, ce și-au vândut conștința pentru singurul drept de care mai au habar în spatele botniței-tăcere, dreptul la nepăsare, și acest trup din trupul hrisovului nostru va fi hăcuit… Iar în locul lui va rămâne golul pe care am început a-l adula în distanțarea noastră…

Tot mai îndepărtate care cu boi devenim dară în șevaletul timpurilor ce urmează… Ne-am vândut manuscrisele graiului ce dădeau forța unui neam, ne-am rătăcit Cumințeniile reper în simbolismul de veghe al țării, iar acum smulgem de pe pereții muzeelor, ce ne vor deveni simple gropnițe, ultimele flori a ceea ce am fost și am reprezentat cândva… Ultimele garoafe ale lui Luchian devin jerbă pe mormântul nepăsării noastre… Și nici măcar acolo nu vor mai fi expuse într-o ramă de ferpar, ci doar ca un pumn de mărunțiș ce se va prelinge în Vasul cu garoafe transformat în urna cenușii demnității, respectului și contemplației…

Cezar Adonis Mihalache – Naţiunea