Sunt un copac fără pădure
care cade în râul ce urcă la deal
Dintr-o scorbură adăpostită de cuvântul dragostei
Râul pleacă și trece prin nervuri ascunse
Doar frigul părăsirii a rămas stingher
Rădăcini fără trunchi fulgeră pământul
Oh, zilele urcă și se reîntorc înapoi
Și copacul nu va mai fi alergând obosit la izvor
Sus pe colina sufletului frântă ca o pâine
Amintirea frunzelor se lasă ninsoare grea
peste verdeața inimii de stejar

Trunchi fără rădăcini
Aceasta e dorința undelor îmbătrânite
ce ard lemnele trupului meu pribeag
În năvalnicul foc îndrăgostit pătimaș
De marea îndepărtare
Acum știu de ce este acel arbore
Rostogolit de valuri și adierile blânde
ale codrilor rari

Ionuț Țene