Duminica a 7-a după Rusalii (Vindecarea a doi orbi şi a unui mut din Capernaum) Matei 9, 27-35

În vremea aceea, pe când trecea Iisus, doi orbi se țineau după El, strigând şi zicând: Miluiește-ne pe noi, Fiule al lui David! Iar după ce a intrat în casă, au venit la El orbii şi Iisus i-a întrebat: Credeți că pot să fac Eu aceasta? Zis-au Lui: Da, Doamne! Atunci S-a atins de ochii lor, zicând: După credința voastră fie vouă! Şi s-au deschis ochii lor. Iar Iisus le-a poruncit cu asprime, zicând: Vedeți, nimeni să nu știe. Dar ei, ieșind, L-au vestit în tot ținutul acela. Şi, plecând ei, iată au adus la El un om mut, având demon. Şi, fiind scos demonul, mutul a grăit. Iar mulțimile se minunau, zicând: Niciodată nu s-a văzut așa ceva în Israel. Dar fariseii ziceau: Cu domnul demonilor scoate pe demoni. Şi Iisus străbătea toate cetățile şi satele, învățând în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia Împărăției şi vindecând toată boala şi toată neputința în popor.

Cea dintâi întâlnire înfățișată de evanghelia acestei duminici, aceea dintre Mântuitorul Hristos și cei doi orbi, pare să propună ca primă temă relevantă stăruința. Trăsătura orbilor de a fi insistenți este evidențiată în cel puțin două ipostaze comportamentale: întâi, faptul că se țineau după El și strigau și ziceau…, apoi, gestul, cu atât mai îndrăzneț, al intrării lor în casă după Domnul.

Deloc lipsit de însemnătate, imboldul Fiului Omului de a nu mai aștepta un eventual răspuns la întrebarea Credeți că pot să fac Eu aceasta?, ci de a consfinți spontan tămăduirea orbilor prin excla­mația După credința voastră fie vouă!, deschide abrupt tema tăriei credinței celor doi, validată cu supramăsură prin însăși dezinvoltura acestei atitudini a Mântuitorului.

Credința probată acțional, sau despre cum se prăbușește Sola fide

Dincolo de evidența vindecării survenite ca răspuns dumnezeiesc la dubla virtute a insistenței neclătinate și credinței ardente, merită introdusă o nuanță aptă să infirme pretenția anumitor medii confesionale că este suficientă credința pentru mântuire. Or, se impune subliniat aspectul crucial, cu valoare de revelație, că Hristos nu-l tămăduiește niciodată pe om exclusiv pentru credința lui, ci totdeauna pentru un întreg context acțional prin care omul își probează incontestabil credința.

În cazul de față, vindecarea se vede motivată de o foarte concretă linie atitudinală, care denotă și completează credința orbilor: ei Îl urmăresc pretutindeni pe Hristos, cu o perseverență căreia orbirea fizică îi conferă note de real eroism, implorând necontenit mila Domnului prin strigăte pline de însu­flețire (deci, netemătoare de ridicol public), ba chiar demonstrând că nevederea nu putea constitui un obstacol în calea aflării casei Mântuitorului, a deschiderii ușilor, a trecerii pragului, a răzbirii printre alți oameni și a întâlnirii dumnezeiescului său locatar.

Această sumă de izbutințe ale depășirii de sine sunt tocmai faptele care confirmă credința orbilor, și abia astfel o fac roditoare, îndreptățind pe deplin efectul miraculos al proclamării: După cre­dința voastră fie vouă!

Borna smereniei, între logica crucii și logica impactului social

Îndemnul Domnului către cei proaspăt dăruiți cu vederea – Vedeți, nimeni să nu știe! – pare paradoxal de neadaptat realității, adresat fiind unor oameni a căror neputință comună se presupune că fusese notorie în comunitatea care, de acum înainte, îi va obser­va uluită exercitându-și public ­deplinătatea facultății vizuale. Merită, așadar, identificate sub­straturile acestei aparent surprinzătoare opțiuni a Mântuitorului.

Ea se cuvine plasată, întâi, într-o cheie de interpretare intermediată de cuvintele: Tu însă, când faci milostenie, să nu știe stânga ta ce face dreapta ta (Matei 6, 3). Discreția ce însoțește orice lucrare în folosul semenilor este garanția imunității duhovnicești la pericolul parazitării cu felurite calcule pragmatice, menite să cultive egolatru propria imagine socială, în termeni de spectacol ostentativ sau publicitate orchestrată cu o cinică ipocrizie. În definitiv, discreția programatică a făptuitorului se recomandă drept criteriul nezdruncinat al autenti­cității făptuirii. Ea desparte net fapta jertfelnică a iubirii în Hristos de investiția teatrală în sinele (fie personal, fie instituțional) perceput de alții. Smerenia se dove­deș­te borna care trasează mereu infailibil linia de demarcație între actele umane izvorâte din logica crucii și cele dictate de logica impactului social.

Hristos e subversiv și revoluționar… în alt orizont al existenței

Pe de altă parte, completa înțelegere a conduitei Domnului solicită în mod indispensabil și focalizarea pe una dintre tarele capitale ale mentalității poporului evreu la acea dată, anume concep­ția potrivit căreia minunile săvâr­șite de Hristos constituie unul dintre argumentele tari pentru proclamarea Sa ca rege al Israelului. Scripturile consemnează nu o dată reflexe ale acestei convingeri populare, fiind edificatoare, în acest sens, fie și doar rememorarea pasageră a împrejurărilor legate de înmulțirea pâinilor și peștilor în părțile Tiberiadei (Ioan 6, 15)sau de primirea triumfală a Mântuitorului în cetatea Ierusalimului (Ioan 12, 12-16).

Incontestabil, o oarecare masă a evreilor suprapunea uneori percepției despre Mesia ipostaza de conducător politic, chemat inclusiv să elibereze poporul din lanțurile ocupației romane, să-i asigure prosperitatea economică și chiar dominația asupra celorlalte popoare. Manifestarea sporadică a unui asemenea tip de mesianism toxic explică obstinația cu care Hristos submina mereu orizontul de așteptare ce ar fi proiectat asupra Sa vocația de protagonist al unor revoluții socio-politico-economice.

Mizele non-mundane ale Domnului în itinerarul biografic al umanității

Din acest unghi, avertismentul dat orbilor – Vedeți, nimeni să nu știe! – se vrea un mesaj adresat atât contemporanilor conaționali, cât și ulteriorilor ucenici de toate etniile, consonând deplin cu mărturia dată lui Pilat: Împărăția Mea nu este din lumea aceasta! (Ioan 18, 36). Cu alte cuvinte, toate mizele prezenței și lucrării lui Hristos pe pământ țin strict de sfera Împărăției cerurilor, ca punct terminus al itinerarului fiecărui suflet către veșnicie.

Neratarea acestei supreme ținte este unicul obiectiv al lui Dumnezeu cu omul, iar însemnătatea sa capitală Îl arată pe Hristos permanent pregătit să pună între paranteze, la nivelul oricărei biografii umane, orice componente ale mundaneității idealizate de simțul comun (statut social, succes profesional, securitate financiară, integritate fizico-medicală), subordonându-le transfigurator singurului ideal ontologic vrednic de aspirațiile cuiva (sau marginea doririlor, în limbaj patristic): îndumnezeirea prin har, în Duhul Sfânt.

Înomenirea lui Dumnezeu – suportul coerenței psihosomatice a omului

Gravitatea bolii celui de-al treilea tămăduit de către Domnul cu același prilej – muțenia ca rod al demonizării, vădise tot atât de neverosimilă probabilitatea unei vindecări, cât să îndreptățească mărturia comună a mulțimilor că Niciodată nu s-a arătat așa în Israel! Punând în lumină și de această dată relația de frecventă cauzalitate între boala duhovnicească și cea fizică, în speță premisele demonice ale unei afecțiuni trupești, acest eveniment ilustrează necesitatea esențială a actului întrupării Mântuitorului.

Numai prin lucrarea Cuvântului lui Dumnezeu înomenit, omul își regăsește coerența dintre minte și cuvânt, ca semn al restaurării unității și armoniei sale psihosomatice în Hristos. Tocmai pentru că Împărăția lui Dumnezeu nu stă în cuvânt, ci în putere (Corinteni 4, 20), alăturarea orbilor și mutului în tabloul întâlnirii lui Mesia arată că puterea prezenței Sale reașază simțurile umane în matca, pierdută prin păcat, care face Împărăția lui Dumnezeu văzută și glăsuită în mijlocul nostru (cf. Luca 17, 20).

Patologia suspiciunii, ca dramă a ermetismului fariseic

Verdictul fariseilor asupra celor petrecute – Cu domnul demonilor scoate pe demoni! – relevă în sine gradul semnificativ mai înalt de pericol și șansele drastic restrânse de vindecare ale orbirii duhovnicești. În fața acesteia, argumentele pălesc, evidențele se depigmentează, lăsând câmp de manifestare neîncrederii sistematice și bănuielii patologice. Atunci când înrâurirea demonică determină hotărârea omului de a nu crede cu nici un chip, fie și în pofida oricăror stridențe factuale, el devine prizonierul ermetic al propriei rătăciri.

Exprimată simptomatologic în orizontul realității duhovnicești, orbirea ajunge să-i poată pre­schimba irecuperabil pe fariseii vremurilor trecute, ca și pe nu puțini mentori spirituali ai momentului, în călăuze oarbe (Matei 23, 24), din categoria dramatic de generoasă a celor care, văzând, nu văd, și auzind, nu aud, nici nu înțeleg (Matei 13, 13).

Protos. Policarp Stoian – 26 Iul, 2020