Duminica a 5-a după Rusalii (Vindecarea celor doi demonizați din ținutul Gadarei) Matei 8, 28-34; 9, 1

În vremea aceea, trecând Iisus dincolo, în ținutul gadarenilor, L-au întâmpinat doi demonizați care ieșeau din morminte, atât de cumpliți, încât nimeni nu putea să treacă pe calea aceea. Și, iată, au început să strige și să zică: Ce ai cu noi, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuiești? Departe de ei era o turmă mare de porci, păscând. Iar demonii Îl rugau, zicând: Dacă ne scoți afară, lasă-ne să intrăm în turma de porci. Atunci El le-a zis: Duceți-vă! Iar ei, ieșind, s-au dus în turma de porci. Și îndată toată turma s-a aruncat de pe țărm în mare și a pierit în apă. Iar păzitorii au fugit și, ducându-se în cetate, au spus toate cele întâmplate cu demonizații. Și, iată, toată cetatea a ieșit în întâmpinarea lui Iisus și, văzându-L, L-au rugat să plece din hotarele lor. Iar Iisus, intrând în corabie, a trecut marea și a venit în cetatea Sa.

Mântuitorul Iisus Hristos se află în Capernaum, unde vindecă pe sluga sutașului și pe soacra lui Petru. Și ne spune Sfântul Apostol și Evanghelist Matei că „făcându-se seară, au adus la El mulţi demonizaţi şi a scos duhurile cu cuvântul şi pe toţi cei bolnavi i-a vindecat. Ca să se împlinească ceea ce s-a spus prin Isaia prorocul, care zice: «Acesta neputinţele noastre a luat şi bolile noastre le-a purtat»” (Matei 8, 16-17). După ce trece de cealaltă parte a mării, în ţinutul Gadarenilor, „L-au întâmpinat doi demonizaţi, care ieşeau din morminte, foarte cumpliţi, încât nimeni nu putea să treacă pe ­calea aceea” (Matei 8, 28).

Atunci când Mântuitorul Iisus Hristos are în față o boală sau o suferință, inițiază un dialog cu bolnavul sau cu apropiații acestuia, provocând o mărturisire de credință. Am observat acest lucru în pericopa evanghelică a duminicii trecute, când din sufletul sutașului roman a țâșnit această minunată mărturisire: „Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu, ci numai zi cu cuvântul şi se va vindeca sluga mea” (Matei 8, 8).

Dar acum vedem că oamenii care i-au cunoscut pe îndrăciți nu intervin pentru vindecarea lor, iar singura relație dintre aceste biete făpturi și comunitatea în care trăiseră se bazează exclusiv pe frică. Practic, îndrăciții nu au pe nimeni care să creadă în însănătoșirea lor, iar comunitatea nu se interesează de situația lor, asimilându-i cu morții din morminte. Inițiativa tămăduirii vine din partea Domnului, Căruia suferința oamenilor nu Îi este indiferentă, mai ales dacă această suferință este dublată de singurătate, de amărăciunea de a fi ­părăsit de semeni.

Necredința în Dumnezeu ne plasează mai prejos de demon

Între duhurile rele și Mântuitorul Iisus Hristos se încheagă un dialog straniu: „Şi iată, au început să strige şi să zică: Ce ai Tu cu noi, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici mai îna­inte de vreme ca să ne chinuieşti?” (Matei 8, 29). Cu toate că sunt revoltați de venirea Lui „mai înainte de vreme” și se tem de El ca Judecător al lumii, la sfârșitul veacurilor, demonii dau dovadă de o acuratețe de invidiat la nivelul cunoașterii și Îl mărturisesc pe Domnul ca Fiu al lui Dumnezeu.

Și adaugă Sfântul Evanghelist Matei că „demonii Îl rugau, ­zicând: Dacă ne scoţi afară, trimite-ne în turma de porci” (8, 31). Ce poate să însemne această bizară dorință formulată într-o manieră atât de politicoasă? Nimic altceva decât setea de trup a diavolilor. Ei sunt constrânși să plece din oamenii pe care-i chinuiseră până atunci, dar nu pot rămâne fără trupuri, au nevoie de o realitate materială, concretă, pe care să o locuiască și să o stăpânească. De aici înțelegem cât de mare este miza trupului nostru în acest cosmos și cât de mare este miza lumii materiale în care trăim!

O minune care deranjează

În ciuda instinctului firesc de conservare, porcii în care au intrat duhurile s-au aruncat în mare. „Şi iată toată cetatea a ieşit în întâmpinarea lui Iisus şi, văzându-L, L-au rugat să treacă din hotarele lor” (Matei 8, 34). Să nu vrei ca Dumnezeu să intre în viața ta este o opțiune personală teribilă. Aici însă este vorba de opțiunea unei întregi comunități pentru care prezența Domnului este deranjantă, privită ca o ­imixtiune în modul de viață cotidian. Locuitorii orașului îi cer Domnului să plece din orașul lor, iar felul în care formulează politicoasa rugăminte, „L-au rugat să treacă din hotarele lor”, seamănă izbitor cu modul în care diavolii ceruseră să intre în turma de porci. Deși Sfântul Evanghelist Matei nu ne spune care este explicația acestui comportament, găsim o precizare la Sfântul Evanghelist Luca: „Şi L-a rugat pe El toată mulţimea din ţinutul Gerghesenilor să plece de la ei, căci erau cuprinşi de frică mare” (Luca 8, 37).

Frica, la care se alătură, fără îndoială, supărarea pentru paguba suferită prin înecarea porcilor și, nu în ultimul rând, o percepție negativă față de minunea vindecării devin pricină de alungare a Celui care a fost Binefăcătorul semenilor lor. Vedem acum, mai ales, în vreme de pandemie, cum frica de moarte scoate din mulți oameni ceea ce este mai rău și îi determină să reacționeze visceral, să refuze binele și să se împotrivească la orice este pozitiv. Frica generalizată care este promovată manipulator de mass-media ne paralizează în activitățile firești ale existenței noastre și devine „pricină de alungare a lui Hristos din sufletul nostru” (pr. Nicolae Steinhardt).

Îndrăcirile contemporane sunt mai fine decât cele prezentate în Evanghelie

În legătură cu vindecarea demonizaților din ținutul Gadarenilor sunt cel puțin trei teme care ar trebui să ne preocupe. În primul rând, această pericopă evanghelică se află într-o continuitate logică cu Evanghelia despre grijile lumești (Duminica a 3-a după Rusalii), unde Domnul ne cere: „Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui și toate celelalte se vor adăuga vouă” (Matei 6, 33). Mântuitorul Iisus Hristos nu condamnă cele materiale, ci ne cheamă la o ierarhizare a valorilor în viața noastră: mai întâi cele duhov­nicești, apoi cele materiale. Mai întâi vindecarea celor îndrăciți, apoi grija pentru turma de porci. Noi trăim într-o civi­lizație care exagerează, punând totul pe seama valorilor materiale, prin aceasta înțelegând tot ceea ce se referă la bani, putere sau plăcere. În această direcție în care se avansează cu o viteză uimitoare, omul se va împuțina și se va simplifica în așa măsură, încât va fi ușor de manipulat.

A doua învățătură importantă se referă la fenomenul îndrăcirii. Ne-am obișnuit să asociem îndrăcirea cu manifestări înfrico­șă­toare, care sunt, de cele mai multe ori, și boli trupești. Însă există forme de îndrăcire mai fine, aproape imperceptibile, care se manifestă atât la nivel comunitar (tirania puterii sau dictatura libertății-libertinajului), cât și personal (a trăi viața după bunul plac). În ambele ­cazuri, Mântuitorul Iisus Hristos este incomod și prezența Lui nu este dorită. Din punct de vedere spiritual, îndrăcirea este o deraiere în lucrarea sufletească a omului, care, dacă nu este sesizată și îndreptată, poate să pătrundă până la nivelul fizic.

Oricând este posibilă îndrăcirea sufletului nostru, atunci când nu mai controlăm părți ale ființei noastre, când nu mai avem stăpânire asupra simțurilor, a gândurilor și a faptelor noastre. În orice dependență se ascunde de fapt o robie, o înlănțuire de puterea celui rău, după cum în orice apetență pentru publicitate, filme distructive sau jurnale cu știri negative, omul pierde suveranitatea asupra conținutului pe care îl acumulează prin simțuri și ­intră într-un fel de hipnoză în care preia fără să vrea tot felul de modele de comportament. De aceea, o mare problemă a vremurilor noastre este să păstrăm echilibrul între cele trupești și cele lăuntrice și să fim atenți la formele subtile de îndrăcire întâlnite în viața de toate zilele.

A treia temă pe care trebuie să o apropiem de sufletul nostru se referă la faptul că Dumnezeu nu este constrângător în revelația Lui: „Iată eu stau la ușă și bat; de va auzi cineva glasul Meu și va deschide ușa, voi intra la el și voi cina cu el și el cu Mine” (Apocalipsa 3, 20). Relația cu Mântuitorul Iisus Hristos este o relație care trebuie dorită așa cum au dorit-o locuitorii Samariei, care L-au primit pe Domnul cu mare bucurie: „Deci, după ce au venit la El, samarinenii Îl rugau să rămână la ei. Şi a rămas acolo două zile” (Ioan, 4, 40). Gadarenii îi cer Domnului să plece și Domnul se supune voinței lor, arătând cât de mult respectă Dumnezeu alegerea omului.

Nu există stagnare în viața duhovnicească

Pericopa evanghelică despre vindecarea îndrăciților din ți­nutul Gadarenilor ne vorbește despre posibilitatea căderii omului în stăpânirea celui rău, fie în mod vizibil, evident, așa cum se întâmplase cu îndrăciții, fie ­într-un mod mai subtil, așa cum era cazul celor din comunitate, care nu suportau nici întâlnirea, nici rămânerea lângă Domnul. În viața spirituală nu putem sta pe loc, astfel încât dacă nu urcăm, devenim vulnerabili și predispuși să cădem pe topoganul lâncezelii. Și atunci, cum putem face ca ființa noastră să devină „orașul Lui”, locul în care Domnul să se simtă acasă și în care să se odihnească? Prin participarea la Sfânta Liturghie, lucrarea prin excelență de chemare și de ­întrupare a Domnului, astfel încât El să fie cu noi și să rămână cu noi în concretul lumii în care trăim. Doar prin Sfânta Liturghie putem înscrie în ființa noastră posibilitatea unei verticale urcătoare care să ne țină departe de prăpăstiile care sunt în sau lângă noi, doar prin Sfânta Liturghie reușim să nu fim gadareni sau ghergheseni care Îl poftim pe Domnul să plece din viața noastră, doar prin Sfânta Liturghie ne înnoim prin Duhul Sfânt.

Pr. Conf. Dr. Radu Petre Mureșan – 12 Iul, 2020