Una dintre cele mai profunde învățături ale Bisericii este cea legată de Maica Domnului. Discreția cu care este descrisă în paginile Noului Testament, ea fiind mai prezentă în Evanghelia Sfântului Luca și doar aluziv amintită în epistolele pauline, a făcut ca învățătura despre Sfânta Fecioară Maria în cadrul teologiei creștine să fie dezbătută, formulată și dogmatizată în decursul timpului, mai ales în perioada secolelor IV-V.

Dar acest lucru nu înseamnă că evlavia creștinilor față de Maica Vieții (μήτηρ τῆς ζωῆς), după cum este numită în troparul celei mai vechi sărbători închinate ei, Adormirea Maicii Domnului, a luat naștere în urma hotărârii Sinodului III Ecumenic. Învăță­tura creștină a identificat diverse arhetipuri ale Maicii Domnului în scara lui Iacov, în rugul ce ardea și nu se mistuia și Sfânta Sfintelor în care se păstra mana cerească. Tipurile individuale, cum ar fi scara lui Iacov (Geneza 28, 10-17), exprimă taina Întrupării și persoana Maicii Domnului în moduri diferite. Diferitele imagini din Vechiul Testament precizează tocmai rolul Fecioarei Maria ca Născătoare de Dumnezeu, Theotokos. Ea este descrisă drept „tabernacol”, „sfântă a sfintelor”, „masă” (pe care stă pâinea vieții) și alte obiecte asociate cu închinarea din timpul Vechiului Legământ. Ni se reamintește de fapt că Fecioara Maria, Theotokos, în perioada Noului Testament, înlocuiește aceste receptacule sfinte, acționând ca un recipient viu pentru Fiul întrupat al lui Dumnezeu, Mântuitorul Hristos.

Maica Domnului – Născătoare de Dumnezeu

Punctual, nu întâlnim în Sfintele Evanghelii acest cuvânt, Theotokos, această expresie – Născătoare de Dumnezeu. Cu toate acestea, Sfânta Elisabeta îi spune Fecioarei Maria „Maica Domnului meu” („Și de unde mie aceasta, ca să vină la mine Maica Domnului meu” – ἡ μήτηρ τοῠ κυρίου μου, Luca 1, 43). Expresia este întâlnită pentru prima dată la Origen, conform mărturiei istoricului bisericesc Socrate Scolasticul. Așadar, la finalul secolului al II-lea sau la începutul veacului al III-lea găsim o primă atestare a titlului ei, dar nu și prima utilizare a acestui termen, care se pare că își va căpăta un adevărat specific alexandrin. Alte mărturii ne indică faptul că acest cuvânt a fost utilizat și în corespondența Sfântului Atanasie cel Mare.

Spre deosebire de teologia occidentală din secolele II-III (aici ne putem gândi la Sfântul Irineu, Episcop al Lyonului, și Tertulian), unde Maica Domnului este analizată mai ales datorită paralelismului Eva – Fecioara Maria, în secolele IV-V perspectiva se schimbă sau, mai bine spus, se îmbogățește. Maternitatea divină a Maicii Domnului este tocmai subiectul principal, o lărgire și o aprofundare în același timp a învățăturii mariale ce își găsește rădăcini atât în Primul Testament, cât, mai ales, în Noul Testament. Pentru Sfântul Irineu de Lyon, Maica Domnului este pusă în legătură cu Eva, de aici concluzionând părintele apusean „principiul re-nașterii protopărinților noștri, Adam și Eva, iar prin aceștia ca părtașă a mântuirii tuturor realizată de Fiul ei și Dumnezeul nostru”. Teologia din acele secole avea în vedere atât recapitularea (ανακεφαλαιώσις) înfăptuită în Persoana lui Hristos a lui Adam și a tuturor urmașilor acestuia (această interpretare își are temeiul în Epistola către Romani), ci, îndeosebi, principiul întoarcerii (ανακυκλήσις) de la Eva la Maria. Găsim formulări similare la Sfântul Ignatie al Antiohiei (secolul I) și la Tertulian (secolul al II-lea). Pe măsură ce apăreau diversele dezbateri de natură teologică, s-a ajuns la această formulă clară și simplificată: Maria, Maica lui Dumnezeu. În timpul lui Iulian Apostatul (secolul al IV-lea), această expresie este atât de comună că împăratul le reproșează creștinilor că o foloseau mereu, apelativul acesta adresat Maicii Domnului fiindu-le mereu pe buze.

Evlavia creștinilor față de Maica Domnului

Faptul că creștinii din Ierusalim au început să ceară, în ­cadrul slujbei obișnuite de ­duminică (Sfânta Liturghie), mijlocirea Maicii Domnului este o primă dovadă a evlaviei firești față de Născătoarea de Dumnezeu. Iar dacă adăugăm faptul că până la sfârșitul veacului al IV-lea și începutul secolului al V-lea avem deja sărbători liturgice anuale în cinstea Sfintei Fecioare Maria în marile metropole ale Orientului: Alexandria, Ierusalim și Constantinopol, lesne putem vedea imaginea de ansamblu. Cultul Maicii Domnului nu este o consecință a Sinodului III Ecumenic, ci dimpotrivă, cei 198 de episcopi participanți, pe baza evlaviei creștinilor și a mărturiei Sfinților Părinți, au mărturisit că Sfânta Fecioară Maria este Născătoare de Dumnezeu.

Putem concluziona că, din primele secole creștine, elementele principale ale cultului Sfintei Fecioare Maria sunt prezente, ca de altfel toate elementele cultului creștin. Principalele sale caracteristici particulare: fecioria ­înainte de naștere, în timpul nașterii și după naștere, sfințenia desăvârșită, maternitatea divină sunt recunoscute, puterea de mijlocire, bunătatea ei sunt admise, a fost venerată, i s-au înălțat rugăciuni, a fost urmată. Dezvoltările ulterioare vor veni la timpul lor. Cultul ei va căpăta o strălucire aparte în urma discuției titlului „Maică a Domnului”, pe care Sinodul de la Efes îl va răspândi, generaliza și, mai ales, dogmatiza. În anul 431, termenul Theotokos avea deja o tradiție vie și, la fel ca un alt cuvânt, deoființă, deși nu este de origine scripturistică, el afirmă un adevăr de credință asumat de Biserică. De aceea, originea acestui termen nu poate fi căutată nici în polemici, nici în speculații, ci în practica liturgică, poate într-o primă versiune greacă a imnului închinat Fecioarei Maria, „Sub milostivirea ta”.

Mărturie că am fost chemați la libertate

Ce am putea reține din întreaga viață a Sfintei Fecioare? Întreaga ei viață a fost una sub semnul discreției și al asumării. Părintele Alexander Schmemann amintea de faptul că „suntem înclinați să credem că acolo unde este supunere nu poate fi libertate și că acolo unde este libertate nu poate fi supunere. Cu toate acestea, Născătoarea de Dumnezeu primește, se supune, se smerește pe sine, nu în fața «dependenței» ei de ceva sau de cineva, ci înaintea Adevărului însuși, o Prezență, o Frumusețe, o Viață, o Chemare atât de copleșitoare, încât face ca noțiunea de dependență să fie golită de conținut, sau mai curând identică sau complementară cu cea de libertate”. Având în vedere aceste cuvinte și însăși viața Maicii Domnului, cultul adus ei de către creștini nu este nimic altceva decât o asumare a învățăturii Mântuitorului Hristos, o mărturie a faptului că am fost chemați la libertate (Galateni 5, 13), la o libertate responsabilă și ziditoare, după îndemnul Sfântului Apostol Petru, „Trăiţi ca oamenii liberi, dar nu ca şi cum aţi avea libertatea drept acoperământ al răutăţii, ci ca robi ai lui Dumnezeu” (1 Petru 2, 16).

Alexandru Ojică – 16 Aug, 2020