Te-ai înstrăinat de propriile-ți vorbe de încurajare, de glorioasele tale fapte de arme, de cuvintele înălțătoare ce au zidit atâtea clipe astrale? Sau îți este teamă? Ție frică de avântul fără precedent al acestor noi barbari? Ție teamă de jocurile mizerabile, de matrapazlâcurile politicienilor și guvernanților, de furturile veneticilor, de vânzările la care se dedau trădătorii și cozile lor de topor? Ori indiferența celor mulți te-a năpăstuit în nepăsare? De ce nu le vorbești oamenilor? De ce nu-i trezești? De ce nu-i alungi din confortul lor de o clipă, ca trăire pentru ei, dar de o eternitate de suferință pentru tine și urmașii acestor fii atât de rătăciți astăzi? De ce ai amuțit? Ție prea strânsă masca de indiferență a celor mulți? Ție prea încorsetat liberul arbitru de lesa celor puțini ce ne cârmuiesc pe drumul pierzaniei? Dar vezi că dimpreună cu ei se va cufunda în pământul perdanților și ultima ta fărâmă de viață…

Trezește-te pentru a ne trezi! Trezește-ți fiii și păstorește-i! Ridică-i la dreaptă și înțeleaptă judecată! Desprinde-le fruntea și buzele de sabia lui Ștefan cel Mare, căci, nu ca reclivă trebuie să odihnească aceasta în fața pelerinilor! Nu-i mai lăsa doar să o privească fără să înțeleagă… Îndrumă-i pe drumul de a-i se închina, da!, ca unei icoane, dar mână-i apoi spre luptă! Pentru că Ștefan nu ar vrea să-și vadă poporul doar închinându-se! Nu ar vrea să-l vadă doar făcându-și semnul crucii dacă numai la atât va fi fost să se rezume minunea de a avea temutul paloș în fața lor. În fața ochilor peste veacuri, dar, vai, să nu ajungă să ne fie și peste gliile pierdute…

Trezește-ne, Țară, înainte de a fi prea târziu!… Înainte de a ne fi secătuit și ultimul șipot al mândriei și demnității, înainte de a ne fi înlăturată limba română din manuale, înainte de a ne fi arse cărțile pe rugul unei ordini nenaționale. Cu fiecare zi trecută, pentru noi, în nepăsare, ei, dușmanii, ei, trădătorii, ei, conducătorii vânzători de țară (blestemat să le fie numele în veacuri) mai rup, mai desprind, mai descărnează o parte a ființei noastre…

Una după alta, zilele ne sunt secătuite de tot ce e românesc… Veneticii ne-au inserat ceremonii străine nouă în calendarul în care nu am avut loc, nu am avut timp, nu am avut încredințarea și dăruirea bisericii de a ne așeza și eroii, și sfinții… (Poate că ei, conducătorii bisericii nu au fost lăsați, căci un sfânt în fiecare zi ne-ar fii ferit de atâtea lucrături împotriva neamului și a ființei naționale, asta nu îi disculpă însă)… Or, deja, nu mai sunt pagini pentru câte date străine neamului românesc vor veneticii să ne impună, iar de acolo înfipte în Panteonul din care ne sunt smulși acum eroii. Căci, ceea ce era o șireată insinuare a devenit acaparare. Și, curând, or să-ți confiște și ție, Țară, zilele tale naționale…

Trezește-te, pentru că în momentul în care cel ce este chemat să-i conducă pe simplii oameni, îți ponegrește trecutul, ți-l face negură aducere amintire, transferând prin legi vinovățiile și crimele altora în sarcina poporului tău, și tu ești ponegrită. Iar dacă eroii neamului nu se mai pot apăra, tu ai încă puterea de a lupta pentru ei. Și pentru noi, chiar dacă, așa e, nu mai merităm după atâta indiferență; dar se cuvine pentru urmașii noștri.

Ajută-ne nouă să găsim înțelepciunea de a smulge răul… Ajută-ne să avem curajul unei dreptăți naționale în care să judecăm rostul atâtor sărbători străine în calendarul nostru. Și puterea de a cere infirmarea nenumăratelor legi de declarare ca „naționale” a datelor străine nouă. Și nu uita: nu vremurile sunt întunecate, nu vremurile sunt tulburi, ci oamenii…

Cezar Adonis Mihalache – Naţiunea