Omul politic englez a fost un paradox politic. Perceput ca fondator al Statelor Unite ale Europei, cu nume de stradă la Bruxelles, Winston Churchill a fost de la început un adversar al integrării Marii Britanii în noua federaţie europeană creată după război. Ideea unei federaţii europene într-o formă sau alta este veche şi are rădăcini în imperiul carolingian, când imperator Carol cel Mare a dorit să unifice continentul prin forţa armelor. La fel a încercat şi Federic cel Mare, Napoleon sau chiar Adolf Hitler. O Europă unită sub cizma totalitară nazistă şi cu o monedă unică Reichmark era visul dictatorului german. Goebbels, era un promotor al Europei Unite. Ideologul nazist afirma: „Noua Europă va fi construită cu acordul voluntar al tuturor țărilor care își dau seama că numai în acest cadru vor putea trăi”. Şi Stalin visa o Europă unită în care tancurile T 34 să-şi ude şenilele în Atlantic. În 1948, când părinţii fondatori ai actualei UE au început să pună bazele preliminare ale Comunităţii Cărbunelui şi Oţelului au uitat se pare să implice decisiv Marea Britanie în chestiune, deşi ideea Statelor Unite ale Europei, era o propunere susţinută de Winston Churchill, privit ca un erou eliberator al Europei, într-un discurs de la o universitatea elveţiană Zurich, în septembrie 1946. A fost unul dintre cei care au propus pentru prima dată crearea „Statelor Unite ale Europei”. Experienţele dramatice trăite în timpul celui de-al Doilea Război Mondial l-au convins pe Churchill că doar o Europă unită poate garanta pacea. Ţelul său era eliminarea pentru totdeauna a ideilor naţionaliste şi beligerante. Şi acum intervine paradoxul. Actualul premier Boris Johnson în cartea „Factorul Churchill” explică de ce liderul britanic e considerat fondatorul UE şi, totuşi, nu a introdus Marea Britanie în proiectul iniţial conceput de Jean Monnet, Robert Schumann, Alcide de Gasperi, Konrad Adenauer sau Paul Henri Spaak. În 1950, când liderii continentali puneau cărămizile constituţionale şi economice ale proiectului european, Churchill era în opoziţie în Marea Britanie. Laburiştii englezi au fost invitaţi cu jumătate de gură la tratativele franco-germano- italo-luxemburgheze. De l-a început s-a creat o frăţie continentală cu excluderea Angliei?

Churchill a văzut şi înţeles perfect proiectul european şi a spus răspicat că Marea Britanie nu se poate integra într-o structură federativă în care suveranitatea naţională este exclusă, iar un suprastat condus de birocraţi va conduce şi va transmite ordine unor politicieni naţionali aleşi. Deşi i-a criticat pe laburişti că nu au intrat dur în negocierile tratatului continental, când în 1951 a ajuns din nou premier, Churchill a refuzat să introducă Marea Britanie în Comunitatea Cărbunelui şi Oţelului şi în structurile europene nou create. Churchill era un patriot englez care dorea să-şi salveze imperiul şi nu dorea să răspundă, ca ales, în faţa unor birocraţi numiţi dintr-o suprastructură statală, care coordona statele independente. De la început Winston Churchill a tras un semnal de alarmă, că noua structură federativă este prea birocrată şi poate înăbuşi democraţia prin birocratizare şi federalism excesiv. Premierul britanic nu era împotriva unei uniuni europene federative, dar aceasta trebuia să fie democrată, cu politicieni aleşi nu numiţi de organisme centralizate. Abia în 1973, Regatul Unit intră în piaţa comună europenă şi UE, ca apoi prin Brexit să iasă din federaţie în 2017. Originele Brexitului stau în ambivalenţa şi paradoxul lui Churchill. Anglia nu adorit nici în 1950 şi nici în 2017 să fie un judeţ la comanda unui centru birocratic suprastatal controlat de cea care a pierdut războiul: Germania socialistă. Brexitul nu a fost o întâmplare sau un moft, ci a avut rădăcini istorice încă din 1950. Învăţământele lui Winston Churchill rămân valabile şi azi: Da, o Europă unită pentru pace, cu naţiuni libere şi independente, care decid democratic, nu o federaţie suprastatală centralizată şi birocratizată cu politicieni numiţi, care dau directive peste interesele cetăţenilor şi a celor aleşi prin vot.

Ionuţ Ţene