La sfârşitul anilor 70, poetul Nichita Stănescu, care era considerat de critica literară şi de către marele public deja un clasic în viaţă, spunea prietenilor şi celor care-l vizitau că apreciază poezia unui „oarecare” Traian Dorz şi că este prieten cu acesta. În presa literară din perioada comunistă nu a apărut absolut nicio poezie a „acestui” Traian Dorz, despre care spunea elogios Nichita Stănescu că îi este prieten. Doar Ioan Alexandru ştia să recite din versurile limpezite de cristalul suferinţei ale poetului Traian Dorz (1914 – 1989), un ţăran dintr-o familie săracă de moţi din Livada Beiuşului, un cătun care purta pe vremuri numele de Râturi, posibil o toponimie a unei păşuni pentru porci. Există o poză color (o raritate în acele vremuri) de la începutul anilor 80, cu un Traian Dorz îmbătrânit de tristele însemne ale trecerii prin puşcării şi încercări spre revelaţie, dar cu ochii surâzători ce luminează iarna montană şi înveşnicită a Apusenilor, ca o promisiune a primăverii ce va veni cu siguranţă după vremurile polare ale comunismului şi necredinţei. Lumina din ochii lui Traian Dorz este solară, preluată şi prelucrată în versuri candide şi năvalnice ale unei credinţei adevărate, care a devenit o promisiune împlinită, o isagogie a aşteptării mântuitoare în noaptea totalitară. Viaţa lui s-a împletit ca destinul hristic, în sensul adevărului creator, cu origini sărmane, în stil dostoievskian, dintr-o iesle similară ca cea din Betleem, cu care a tins să se asemene, cu credinţă şi umilinţă, după Chipul Omului. Pentru Traian Dorz, „călugării civili” ai Oastei Domnului au fost epifanii ale eului interior cu care s-a identificat pentru o viaţă dedicată trăirii creştine autentice, originare, în care cuvântul evanghelic era mărturisit şi trăit ca al primilor creştini doar spre înălţare. Acest curaj de a promova trăirea evanghelică a deranjat preajma, nu numai regimul comunist ateu, dar chiar şi capii unei biserici ce dorea să facă un compromis trecător pentru a se salva instituţional.

Traian Dorz s-a identificat cu viaţa primilor creştini la propriu, nu la figurat, şi a scris poezii de o naturaleţe creatoare şi de un sublim liric, şlefuit cu lacrimile durerilor şi încercărilor aspre ca piatra Sinaiului, care îl apropie de generaţia epocii sale, de suferinzii regimului totalitar: Vasile Voiculescu, Vasile Militaru, Radu Gyr sau Nichifor Crainic. Cei 17 ani de temniţe nu l-au răspus pe Traian Dorz, ci l-au înălţat spre cerul unei poezii mai bune, mai frumoase, aş spune chiar geniale. A memorat peste 200 de poezii în închisorile comuniste pe scoarţa memoriei, pe care le-a recitat comilitonilor în nopţile grele şi polare ale recluziunii. Într-o cunoscută poezie transcrisă în memorie pe sunetul cătuşelor, Traian Dorz îşi face autobiografia lirică:

S-a-ntipărit durerea pe chipul meu aşa
Că orice trăsătură mi-o strigă de departe…
Atît de-ndelungată, de cruntă-a fost şi grea
Că nu-i mai piere urma lăsată, pîn-la moarte.

Dar urma cea lăsată pe suflet mai amar
Îmi va zdrobi-amintirea, milenii parcă încă,
Cît de cumplit e răul, – căci urma lui de jar
Pe faţă şi pe suflet rămîne-aşa de-adîncă!

Treci, Doamne, peste toate lumină şi balsam,
Ştergînd amara urmă a feţei şi-amintirii,
Pe-ntreaga mea fiinţă de-a pururea să n-am
Decît întipărirea iertării şi-a iubirii!

Traian Dorz a identificat „peste toate lumină şi balsam”, care este credinţa iertătoare ce ne pregăteşte spre ceea ce va veni la a doua judecată. Acolo, „căzut în raiul” de la Livada Beiuşului, după zbaterile unei lumi prea materialiste şi prea ignorante în faţa revelaţiei, scăpat de lanţuri şi cătuşe, pe dealurile cu livezi şi fân cosit, Traian Dorz a stat mereu cu faţa la Dumnezeu, ca la un izvor de la care a băut cu sete şi ardoare apa vie a unei poezii atinse de geniu. Reconsiderarea liricii lui Traian Dorz, nu trebuie să cadă doar pe umerii unei comunităţi creştine ce a revenit la sânul bisericii mamă după 1990, ci pe talerul criticii literare şi pe paginile manualelor şcolare, care sunt prea schematice şi neiertătoare ignoranţe cu ierarhiile valorice. În centrul creaţiei lui Traian Dorz nu este Gogota, cum interpretează facil unii critici literari, ci anunţarea miresmei de tămâie a Învierii. La Înviere se ajunge doar prin eschatologia iubirii aproapelui, în care-L găseşte pe El. Poezia lui Traian Dorz este o elegie modernă, cu instrumente clasice, a manifestării dragostei faţă de viaţa îmbrăcată în adevăr. Oastea Domnului este doar turma care îl urmăreşte pe păstor spre un loc liniştit cu verdeaţă şi izvoare cu apă vie. În acest tablou metaforic s-a încadrat cu seninătatea dragostei curate poetul Traian Dorz, şlefuind un fluier de os ancestral şi neaoş, cu care ne-a chemat pe toţi în turma poeziei autentice. Ne-a lăsat ca testament taina sa plămădită din versuri frumoase, ce scânteiază feţele unei alte lumi minunate pe care doar o bănuim şi în care încercăm cu ardoare să credem. Şi în ultimii ani ai comunismului a fost arestat pentru crezul său: poeziile creştine, atunci când nu se mai arestau poeţii, fiind eliberat după câteva luni în urma protestelor internaţionale. A fost eliberat, iar Traian Dorz s-a reîntors „Spre ţara dragostei” (titlul primului volum publicat în 1947), acolo în Livada Beiuşui, de fapt la raiul său care transcede vremurile de atunci, vremurile de azi sau vremurile de apoi şi unde a plecat înainte de revoluţia din decembrie 1989 să se aşeze pe „genunchii lui Iisus”.

La fel trec luni, trec anii, de parcă mii s-au dus, –
Cînd vom ieşi de-aicea, ah, cine ştie oare
Ce vom mai fi din gîndul ce zi de zi l-am pus!
Copiii noştri n-au avut ca alţi copii copilărie…

Şi fără vreme ne-au trecut
Cei dragi, zdrobiţi, în veşnicie!
… Sus credinţa însă, fraţii mei de pîine!
Pieptul încă-i tînăr chiar dacă-i slăbit,a fost şi mai rău ieri,

mai bine-o fi mîine,


Nu-i nimic pe lume fără de sfîrşit.
Mai vine-o zi cînd orice greu
Şi orice lacrimi vor fi-uitate,
Minunile lui Dumnezeu vin însă-atît de neaşteptate.

Lecţia lui Traian Dorz este să nu deznădăjduim, chiar dacă „Un lung tren ne pare viaţa”. Recuperarea memoriei şi, mai ales, recâştigarea liricii lui Traian Dorz este un comandament de critică literară, care răstoarnă valorile şi ierarhiile literare impuse de regimul comunist şi de inerţia post-decembristă. Modestia sa testamentară lirică, născută din Biserica luptătoare de pe „Corabia lui Noe”, lăsată viitorului de Iosif Trifa, nu trebuie să ne înşele ochiul vigilent şi critic. Poetul e plămădit dintr-o compoziţie telurică originară şi originală peste care a suflat talentul divin al unui popor ales de poeţi moşteniţi din cele mai îndepărtate adâncuri ale cerului.

Şi n-am fost floare răsărind din gras pămînt de seră,
Ci-odraslă din pămînt uscat, trudită şi stingheră,

de-aceea rodul meu sărac e plin de-amărăciune
Şi tot ce are bun în el e-un strop de rugăciune.

„Hristos, mărturia mea” a fost zbaterea poetului Traian Dorz spre a împărtăşi lirica autentică, cu care să ne cuminecăm toţi cei îndrăgostiţi de metaforele poeziei noastre cea de toate zilele. Să ne bucurăm de poeziile sale şi să citim şi la alţii. Train Dorz a înţeles că poezia este trăirea dusă până la capăt, a simţirii frumoase întru adevăr.

Nici nu-mi scrieți pe-a mea cruce data morții-ntunecată;
Eu am fost născut din ceruri ca să nu mor niciodată.
Nici să nu-mi spuneți adio, ci-mi spuneți la revedere;
Mâine vom cânta-mpreună la Întâia Înviere!

Veşnicia poeziei s-a născut din cerurile curăţiei pentru a nu se asfinţi niciodată versul ce-L caută pe Dumnezeu prin numele poetului ce ne aşteaptă tot mai viu în pragul casei metaforei din Livada Beiuşului.

Ionuţ Ţene