La o manifestare organizată de Liga Scriitorilor Români am primit de la actorul și poetul Dorel Vișan recenta sa carte”Cântece pentru glas și toacă “, apărută la Editura “Școala Ardeleană “, Cluj-Napoca, 2017.

Cartea ce se deschide cu o prefață de Tudor Dumitru Savu are coperta semnată de Ioachim Gherman având o tehnică mixtă a Îngerului păzitor de Florica Tănase, iar ilustrațiile din interior sunt ale Adrianei Grand.

Volumul apărut în condiți grafice și tipografice de excepție, având pe paginile supracopertei aprecieri semnate de Fănuș Neagu și Constantin Cubleșan, este structurat în patru cicluri consistene și trei postfețe-considerații, semnate de Romulus Vulpescu (Mai 2002 ), Diana Câmpan și Costin Tuchilă.

Cartea lui Dorel Vișan, cuprinzând 200 de poeme-psalmi, este o re-lectură, așa cum evidențiază Diana Câmpan, a propriei vieți, în care eul, prin retrăire, vibrează la trăirile clipelor de odinioară.Un fel de memoria clipei înveșnicită în versuri.Ciclul “Păcate “se deschide cu un poem dedicat în memoria soției sale Mariana, intitulat “Doamne, nu te îndepărta “, care, practic, are rezonanța unei rugăciuni către Dumnezeu: “Doamne, nu Te îndepărta de noi/ Și nu-Ți întoarce fața, Căci nu ne-ai fost/ Și nu ne ești oaspete…/Ci părinte…/Și orict de răi/ Și oricât de netrebnici ar fi copiii,/ Tatăl nu tulbură fântâna plină de lacrimi,/ A râsului lor… “

Poemele, unele ample, din primul ciclu, sunt incantații către divinitate, un “strigăt”interior pentru liniștirea eului tulburat: “Doamne, sunt convins că existi!/ În ziua necazului meu? Am strigat către Tine/ Și m-ai auzit./Sunt convins că exiști. “Acest “strigăt “interior este acea rezonanță interstelară la plecarea soției Mariana spre Înaltul Veșniciei, din poezia”De ce nu pot eu oare…? “ scrisă în iulie 1993, când “Caii-mi bat din copite/ Vărsând cumplita hrană/ Ce-i moartea, nu ovăz…// Ochiu-mi uscat mă doare,/ De ce nu pot eu oare/ O lacrimă să vărs…? “Biografia presupune și un calendar spiritual personal, pe care poetul îl respectă, și o toacă bisericească auzită de la depărtare de sufletul autorului sporește emoția lui, dar și a cititorului.

În ciclul al doilea intitulat “Voi veni cu fluxul “poetul realizează o cartografie a trăirilor printr-un lirism și un calendar care nu e doar al aducerilor aminte, dar și al cosmosului, divinității și al civilizației. Poemul care dă și titlul ciclului, scris în amintirea părinților, este o pânză policromă și polifonică a unei monografii de viață ce se colorează în nuanțe nostalgice, după o regulă care ajunge până la ritualic, și poetul e meritos atunci când face etnografie în “Semănătorul “, realizând un paralelism între Dumnezeu ca Mare Semănător și țăranul nostru, precum George Coșbuc, sau Ion Pillat,zugrăvind imperisabilul unei populații, numită țărani, într-un poem dedicat Divinității:”Eu cred…/ Că Marele Semănător/ Precum țăranul în proaspătul ogor-/ Cu dragoste și stăruință/ A aruncat/ În fiecare din noi/ Câte-o sămânță “

De aici și până la sentimentul de reprezentativitate e doar un pas și poetul se închipuie oștean ( Aștept brumatele zori) cu o delegație eponimă, un OM ce-și pune întrebări (Cine ești tu? ), fără să aștepte răspuns, apt să facă toate cele ale lumii lui și, de asemenea, să le cânte: “N-are rost să te formalizezi,/ Spune-mi pe nume, simplu: Iov…/ Nu, nu sunt din Huz, bine-nțeles/ Nu sunt ales…/ Am folosit numai simbolul,/ Afurisitul…”dușmanul- “ La cei ce-am făcut bine/ Privirile li-s grele( )“( IOV.)

E în toate o monografie a trăirilor, răsucită din memorie, și atunci când poemul rescrie astfel de sentimente, impresia de metamorfoză histrionică este deplină (Vremea cireșelor amare ).Câtă vreme poemele se constituie într-o biografie poetică și religiozitatea e determinată de memorie, ar rezulta că poezia lui Dorel Vișan slăvește iubirea de soție, femeie, divinitate și viață, văzând în aceasta un univers a dumnezeirii: “Doamne, mă îngrozesc de semnele Cerului/ Ce îmi arată/ Că datinile neamului meu/ Sunt deșertăciune./Adună turmele însetate, risipite pe văi/ Și le adapă “(… ),( Doamne. mă îngrozește de semnele cerului…-A treia rugăciune). Atunci când invocația se fixează asupra acestui subiect, documentul iconografic devine reprezentativ. aducând cu el un extract de viață religioasă, specifică satului ardelenesc cu un accent de slobozenie religioasă.Acest aer de rugăciune natural e înțeleasă de poet ca o dovadă de străvechime, și a evoca noțiunea aceasta, prin intermediul datinilor “neamului meu“, e tot ce poate fi mai firesc: “Ajută-ne să facem ce-i plăcut înaintea Ta/ Și leagănul pentru mișei/Va fi groapa săpată de ei. “(Doamne, mă îngrozesc de semnele cerului.)

În ansamplul, poemele deschide o lume a începuturilor, rămasă așa cum este imortalizată în scripturi sau în poveștile iconografice de pe zidurile mănăstirilor noastre, și poetul îl pune să asiste la această conversație cu sinele, pentru conservare, de neam orânduit pentru veșnicie, și pe Dumnezeu: “ Eu bat în Tine ca-ntr-o poartă/Și simțurile-mi bocănesc în lemn/ Și noți de-a rându-aștept/ Să-mi faci un semn“(…).(Eu bat în Tine ca-ntr-o poartă ).Acest fior metafizic strecurat în lirica lui Dorel Vișan, e și un indiciu că etnograficul nu constituie mai mult decât un instrument.

Prin psalmii dogmatici poetul trăiește o originală istorie biblică, începând de la Creație și Geneză, vibrând cu emoție fiecare vers scris.Psalmii sunt mijloace prin care poetul trasmite cititorilor o moralitate creștinească, a căror fir roșu este respectul și iubirea de Dumnezeu, Creatorul tuturor lucrurilor dar care nu se opune aforismului scris de Protagoras din Abdera (greacă: Πρωταγόρας, n. 490 î.Hr.,Abdera, Grecia – d. 420 î.Hr.,Marea Ionică, Grecia), a fost un filosof grec, considerat a fi cel mai timpuriu și mai important dintre sofiști)., care spunea că “omul este măsura tuturor lucrurilor.“

Remarcăm Psalmii despre istoria poporului ales care este evocată cu mult “realism “liric..Psalmii regali și cei mesianici sunt frisonați de vibrațiile afecțiuni, mai atunci când fascicolul luminii sufletului îl vestește pe Mesia, înălțându-i un imn de glorie. În această categorie se află psalmii care îl evocă pe Iehova, numele dat de evrei lui Dumnezeu. Iehova este adevăratul Dumnezeu prezentat în Biblie, Creatorul tuturor lucrurilor (Revelația 4:11). Profeții Avraam și Moise, precum și Isus i-au adus închinare (Geneza 24:27; Exodul 15:1, 2; Ioan 20:17). El este Dumnezeul oamenilor de pe „tot pământul”, nu al unui singur popor (Psalmul 47:2).Iehova este numele unic al lui Dumnezeu, revelat în Biblie (Exodul 3:15; Psalmul 83:18). Acesta provine dintr-un verb ebraic care înseamnă „a deveni”, iar mulți erudiți susțin că numele înseamnă „El face să devină”. Această semnificație se potrivește foarte bine rolului lui Iehova de Creator și de Împlinitor al scopului său (Isaia 55:10, 11). Biblia ne ajută și să cunoaștem Persoana care poartă acest nume, mai ales principala sa calitate: iubirea (Exodul 34:5-7; Luca 6:35; 1 Ioan 4:8).

O imprecație împotriva dușmanilor descoperim în Psalmii personali, aceasta se adresează și asupra celor care persecută poporul ales.Citind acești psalmi, mi-am adus aminte de ce spunea Platon, că “Iubirea este pentru oameni și zei o măreață și minunată divinitate“, iat “timpul este imaginea mobilă a eternității imobile”.

Fără a aminti de autorii din istoria culturii române și internaționale care au abordat psalmii, fap ce l-a făcut Romulus Vulpescu în postfață, subliniez că psalmii lui Dorel Vișan sunt adevărate cântece liturgice pentru suflet și inimă. Există în poezia lui Dorel Vișan o adâncime a perspectivelor ontologice, explificând spiritualismul cu extazul și ideile lui, o atât de strânsă omogenitate între ceea ce este creat și trait, încât poetul întruchipează o dramă universală cu răsunet filozofic, desprins de cazul particular și de sentimentele incomunicabile. Marile lui Psalmi- ale morții, dumnezeirii, ale iubirii, ale istoriei poporului ales, ale pasiunii în sensul vechi, teologal-, izvorăsc dintr-o verificată expresie culturală, universalitatea dramei unui eu exponențial e sporită de inteligibilitatea modelelor culturale.

Al.Florin Țene