Duminica a 18-a după Rusalii (Pescuirea minunată) Luca 5, 1-11

În vremea aceea Iisus şedea lângă lacul Ghenizaret şi a văzut două corăbii oprite lângă ţărm, iar pescarii, coborând din ele, spălau mrejele. Atunci El, urcându-Se într-una din corăbii, care era a lui Simon, l-a rugat s-o depărteze puţin de la uscat şi, şezând în corabie, învăţa din ea mulţimile. Iar când a încetat să vorbească, i-a zis lui Simon: Îndepărteaz-o la adânc şi lăsaţi în jos mrejele voastre ca să pescuiţi. Şi, răspunzând, Simon a zis: Învăţătorule, toată noaptea ne-am trudit şi nimic n-am prins, dar, după cuvântul Tău, voi arunca mrejele. Şi, făcând ei aceasta, au prins mulţime mare de peşte, încât li se rupeau mrejele. De aceea, au făcut semn celor care erau în cealaltă corabie să vină să-i ajute. Şi au venit şi au umplut amândouă corăbiile, încât erau gata să se scufunde. Iar Simon-Petru, văzând aceasta, a căzut în genunchi, înaintea lui Iisus, zicând: Ieşi de la mine, Doamne, că sunt om păcătos! Căci spaimă îi cuprinsese, pe el şi pe toţi cei ce erau cu el, pentru pescuirea atâtor peşti. Tot aşa şi pe Iacov şi pe Ioan, fiii lui Zevedeu, care erau împreună cu Simon. Şi a zis Iisus către Simon: Nu te teme; de acum înainte vei fi pescar de oameni. Şi, trăgând corăbiile la ţărm, au lăsat totul şi au mers după El.

După ispitirea din Muntele Carantaniei, Iisus „în puterea ­Duhului” (Luca 4, 14), pă­răsind Nazaretul, a venit și a locuit în Capernaum, în ținutul Galileea. În „Galileea nea­murilor” (Matei 4, 15), evreii erau înconjurați de populații ne-evreiești. Diversitatea etnică și religioasă a dus la pierderea limpezimii credinței mozaice a evreilor, de aici disprețul evreilor din sud față de galileeni.

Hristos Domnul începe de aici propovăduirea, aici unde confuzia și întunericul spiritual erau mai mari, anticipând universalitatea chemării tuturor oamenilor la Împărăția cerurilor.

Noaptea unei încăpățânate zgârcenii

Ce ne spune Evanghelia? ­Pe când Iisus ședea lângă lacul ­Ghenizaret, mulțimi de oameni Îl îmbulzeau ca să asculte din gura Sa cuvântul lui Dumnezeu. Înțelegem de aici că sufletele oamenilor erau însetate de adevăr, de sens, de lumină. În apropierea acestor oameni însetați de cuvântul lui Dumnezeu se aflau și câțiva pescari. Aceștia trudiseră o noapte întreagă fără vreun câștig, iar acum, osteniți, poate supărați, își spălau năvoadele.

Iisus, Dumnezeu și Om, cunoștea foamea de cuvânt dumnezeiesc a mulțimilor care-L căutau, dar și nevoia de hrană a pescarilor care trudiseră fără rod. Întrucât viața trupului își trage seva vieții din suflet, „Cel ce hrănește toată făptura” (Psalmi 103, 28) urcă în corabie și oferă hrană sufletească și apa vieții mulțimilor. Corabia devine astfel amvon, iar cuvântul lui Dumnezeu mângâie sufletele, le hră­nește, adapă și luminează.

După ce a astâmpărat foamea sufletească, Iisus îl îndeamnă pe Simon (Petru): „Mână la adânc și lăsați în jos mrejele voastre ca să pescuiți”. Simon (Petru), vorbind în numele tovarășilor săi, spune: „Învățătorule, toată noaptea ne-am trudit și nimic nu am prins, dar, după cuvântul Tău, voi arunca mrejele”.

Marea, în acea noapte, și-a ­închis pântecele și nu a mai ­umplut strachina nesecată a pescarilor. După o noapte de încăpă­țânată zgârcenie, era aproape ­imposibil ca marea să-și deschidă sânurile. Experiența lor de pescari venea să întărească și mai mult imposibilitatea ca ei să aibă succes în încercarea imediată. Dar Simon (Petru) și tovarășii săi aveau acum sufletele încălzite de cuvintele dumnezeiești și din inimile lor a răsărit ascultarea („Deși n-am prins nimic, după cuvântul Tău vom arunca mrejele”).

Ascultarea devine expresia credinței care depășește evi­dența, credința lasă spațiu lucrării lui Dumnezeu, depășind posi­bi­li­tățile omenești sau naturale.

Cuvântul lui Dumnezeu ­e unul cu putere

Evanghelia ne spune, în continuare, că „făcând ei acestea, li se rupeau mrejele”, cu alte cuvinte, s-au rupt toate îndoielile și le-au fost depășite toate aștep­tările. Intervenția lui Dumnezeu se arată în toată splendoarea: „Au prins mulțime mare de pește și au umplut amândouă corăbiile, încât erau gata să se afunde”.

Abundența peștelui nu le-a adus pescarilor satisfacția unui succes inedit, ci îi umple de uimire și de spaimă. Ei realizează că, omenește, lucrul acesta era imposibil. De aceea, Simon ­(Petru) își întoarce privirea de la darul vânatului către Dăruitor. Simțind că se află în fața unei lucrări dumnezeiești, se descoperă neputincios în fața lui Iisus. Lumina dumnezeirii lui Iisus îl face să-și vadă propriile nepu­tințe și slăbiciuni, de aceea, în mod spontan, cere răgaz de pregătire, de vindecare: „Ieși de la mine, Doamne, că sunt om păcătos!”. Simon ­(Petru) nu-l alungă pe Hristos, ci se alungă pe sine, se neagă pe sine, el este nevrednic de această întâlnire, de acest eveniment. Acestei atitudini smerite, de pocăință, Iisus îi răspunde cu o nouă provocare, chemându-l pe o treaptă și mai înaltă: „Nu te teme, de acum înainte vei fi pescar de oameni!”. Când omul se pocăiește, se golește de sinele propriu, face loc harului lui Dumnezeu, care „pe cele neputincioase le vindecă și pe cele cu lipsă le împlinește” (slujba Hirotoniei). Omul, vindecat de harul lui Dumnezeu, devine el însuși vindecător (terapeut), cel pescuit devine, la rândul lui, pescar de oameni.

Evanghelia se încheie cu cuvintele: „Trăgând corăbiile la țărm, au lăsat totul și au mers după El”. Trei acțiuni au constituit o lucrare văzută, dar exprimând una nevăzută, care s-a petrecut în sufletul lui Simon ­Petru, al lui Iacob și al lui Ioan. Tragerea corăbiilor la țărm a ­însemnat, în primul rând, adunarea gândurilor, a preocupărilor și a planurilor de viață de până atunci la un țărm la care – spiritual – nu aveau să mai revină.

În al doilea rând, nu numai gândurile și planurile lor au fost abandonate, ci au lăsat totul, adică toate înțelesurile, deprinderile și faptele îndoielnice ale vieții lor.

În al treilea rând, „au mers după El”, adică i-au urmat Lui, „s-au îmbrăcat în Hristos” (Galateni 3, 27), viața Lui devenind viața lor.

Ce ecouri are Evanghelia de azi în sufletele noastre? 

Faptul de noapte de pe lacul Ghenizaret se regăsește adesea în viața creștinului, și nu doar în viața creștinului, ci în viața fiecărui om. „Toată noaptea ne-am trudit și nimic n-am prins”… Ecouri de acest fel se aud adesea în viața de toate ­zilele: Ce rost are toată truda? Cu ce m-am ales? Ce rost a avut sau mai are viața mea?

Orice om care își ia viața în serios ajunge, mai devreme sau mai târziu, la frământări existențiale. Se poate spune că oricine poate desluși chemarea dumnezeiască pentru sufletul lui, la care e dator cu un răspuns. Dacă omul se lipsește de harul lui Dumnezeu, de cuvintele Lui, de Trupul și Sângele Lui, nici pâinea nu îl mai satură, nici florile nu-i mai zâmbesc, nici lumina soarelui nu-l mai bucură. ­Săturarea, aflarea sensului, nu este totuși departe. Se află în corabia Bisericii în care așteaptă același Hristos, cu porunca de odinioară și pururea vie: „Mână la adânc”, descoperă lumina lui Dumnezeu dinlăuntrul tău! Și, în toți care o ascultă, se naște bucuria pescuirii minunate, ­umplându-se amândouă corăbiile, și trupul și sufletul, de belșugul harului care vine de la Domnul.

Cu Iisus sau fără Iisus în viață! 

Fără Iisus în viață, existența omului este întunecată și seacă, dezamăgitoare și amară. Orice filosofie de viață care nu ia în calcul moartea și viața de după moarte nu poate da un răspuns mulțu­mitor omului însetat de nemurire. Cine alege să trăiască cu Iisus se bucură de făgă­duințele Lui: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața” (Ioan 14, 6), „Cine crede în Mine nu va umbla în întuneric, ci va avea Lumina vieții” (Ioan 8, 12), iar o altă făgăduință și mai ­surprinzătoare este aceasta: „Cine crede în Mine, chiar de va muri viu va fi!” (Ioan 11, 25). Asemeni apostolilor, orice creștin își poate oglindi viața în lumina lui Hristos, căci, descoperindu-și neputințele, va abandona la țărmul clipei ­trecătoare „faptele fără roadă ale întunericului” (Efeseni 5, 11). ­Dacă va lăsa în urmă înțelesurile gre­șite asupra lumii și va părăsi faptele cele moarte, se va lumina cu poruncile de viață dătătoare. Oricare dintre noi, lepădându-se de sine și urmând lui Hristos, se poate vindeca, primind în sine viața dumnezeiască. Cuprins de bucurie și uimire, omul va mâna la adânc pentru a pescui pentru Împărăție și alți semeni de-ai săi, așa cum el însuși s-a lăsat pescuit.

Pr. Bogdan Frăsilă – 27 Sep, 2020