Cartea primită de la cadrul universitar Cristina Bogdan din Capitală, având ca titlu „MOARTEA și lumea românească premodernă-discursuri întretăiate„ apărută la Editura Universității din București, este un studiu aprofundat despre Moarte, care este o trecere a materiei din starea vie în altă stare, redată de lumea românească premodernă și înveșnicită în iconografia bisericească, jurnale, mentalități, scrisori. obiceiuri funerare ale coreligionarilor, inclusiv în arta murală etc.

În rândurile care urmează nu am să fac o analiză aprofundată exhaustivă a cărții ce are referenți științifici de primă mărime, precum profesorii universitari dr. Eugen Negrici, dr.Toader Nicoară și cercetătorul științific Andi Mihalache de la Institutul “A.D. Xenopol “ al Academiei Române din Iași, ci mă voi rezuma la o prezentare schematică, de îndrumare a cititorilor.

Pe ultima copertă sunt publicate trei aliniate semnate de Cătălina Velculescu, care, printre altele, scrie:”Cristina Bogdan gândește însă lumea europeană ca un întreg și cultura ca un tot unitar, în care artele vizuale și artele cuvântului nu trăiesc în sfere separate, ci dau glas, fiecare cu instrumentul ei, felului la care oamenii își duc și își reprezintă existența. “

Coperta și grafica sunt semnate de Ana Breiner și fotografiile realizate de Corina Bogdan.

Cartea este structurată în șapte capitole . Fiecare capitol conține una sau mai multe subdiviziuni în care analizează aspectele unui “dat”de Dumnezeu, sau cum ar zice evoluționiștii, trecerea omului de la materia vie la cea moartă și ceremonialul acesta reprezentat în obiceiuri, superstiții și în pictura bisericească.Volumul se închide cu Capitolele VIII.Post scriptum, IX.Catalog al reprezentărilor morții în iconografia din Țara Românească și X. Bibliografie selectivă.

Încă de la început, autoarea așează analiza sa în contextul disciplinei științifice, început în secolul trecut, la îndemnul lui Lucian Febvre, un istoric modernist francez, ce a stârnit curiozitatea cercetătorilor să analizeze această temă. Opera acestui savant-filozof, este de o extraordinară varietate cuprinzând probleme teoretice ale istoriei, studii de istorie a civilizațiilor, a instituțiilor, a mentalităților, istoria religiilor, ce l-a influențat și pe Mircea Eliade, și probleme de istorie economică și socială. Adversar al istoriei politice tradiționale a promovat o istorie împotriva evenimentului, axată pe marile probleme ale civilizației și având permanent în centrul ei omul. Formula lui Febvre “omul măsura istoriei, singura sa măsură, mai mult, rațiunea sa de a fi” a schimbat metodologic abordările în istorie. Inspirat, probabil, de zicerea filosofului grec Protagoras din Abdera care spunea că “omul este măsura tuturor lucrurilor. “

În primul capitol, Cristina Bogdan, plonjează într-o analiză a pionieratului acestor probleme, folosind un bogat aparat bibliografic prin care a lărgit considerabil suprafața investigaților ce au condus la “apariția unor clasificări”, ce au structurat “o tipologie a comportamentelor și sensibilităților colective în fața morții. “

Philippe Aries scria în “Moartea sălbatică “la pagina 244, că revoluția și înțelegerea sentimentelor omului a declanșat în perioada romantică europeană, romantismul, care a fost o mișcare artistică, literară și intelectuală apărută în Europa pe la sfârșitul secolului al XVIII-lea, atingând apogeul pe la începutul anilor 1800. În mare parte, romantismul a fost o reacție împotriva Revoluției Industriale, cât și împotriva normelor politice și sociale ale Iluminismului. Romantismul a influențat artele vizuale, literatura și muzica, dar de asemenea a avut un impact și asupra istoriografiei, educației și istoriei naturale (științele naturii).a translatat observația de pe ” moartea sinelui” pe ”moartea celuilalt”.

Moartea survenită în urma unor calamități în Țara Românească este abordată prin optica lui Pierre Chaunu, pe care autoarea îl parafrazează, subliniind că moartea vine la Paris așa cum vine și în Țara Românească.

Având surse bibliografice mai mult din sfera franceză, scoțând în evidență lipsa surselor românești, se subliniază puținătatea testamentelor de pe teritoriul Carpato-Danubiano-Pontic, și cele existente fiind puțin exploatate.Adnotările de pe manuscrisele Bibliotecii Academiei, strânse de Ilie Corfus și selectate pe secțiuni tematice, aduc o oarecare lumină într-o lume mută.

Autoarea evidențiază bisericile din județele Sălaj, Satu-Mare sau Maramureș, unde zugravii acestora au pictat lăcașurile de cult în spirit moralizator, având ca temă viața omului și pedeapsa divină în iad.

În “Ceremonialul funerar-ca priviri încrucișate“sunt analizate atitudinile, stările psihologice și elementele ritualurilor funerare din diferite zone ale Țării Românești,Se evidențiază că moldovenii, muntenii și ardelenii sunt copleșiți în fața morții, iar ceremonialul adiacent prelungește starea durerii despărțirii veșnice.Chiar circulă zicerea: “Spune-mi cum te raportezi la moarte, ca să-ți spun cine ești? “Călători străini în Țările Românești (Vezi:Călători străini despre Țările Române, vol.IX, îngrijit de Maria Holban, M.M. Alexandrescu-Deresca Bulgaru și Paul Cernovodeanu, București, Editura Academiei Române, 1997, p. 588. ) Erasmus Heinrich Schneeider von Weismantel, ofițer german înrolat în armata suedeză, așa cum scrie autoarea cărții, a scris mai multe pagini despre ritualurile românești din perioada anilor 1710-1714.

Discursurile literare scot în evidență fragilitatea omului, perisabilitatea umană ce străbate veacurile încă din perioada ancestrală, răzbătând până în contemporaneitate cu numeroase relicve. Autoarea subliniază că:“Tragicul secol al XVII-lea, brâzdat de conflictual dintre formele mentale clasice și cele baroce, pare a fi mediul propice pentru un asemenea concept“. Decalajul dintre realitățile Apusului și locuitorii provinciilor românești este anulat, în tema noastră, de unele “condeie strălucite”, precum sunt: Mitropolitul Dosoftei, Miron și Nicolae Costin, Dimitrie Cantemir, stolnicul Constantin Cantacuzino, apropiind malurile celor două lumi, cea veche și cea nouă, dintre vibrația sufletească tradițională de cea barocă “expresia unei crize a conștiinței”.Toate acestea sunt exemplificate prin citate din paginile Letopisețului sau al poemului Viața lumii (vezi Ioan Pop-Curșeu, Nu știe stânga ce face dreapta. Două eseuri despre șovăielile gândirii critice, Pitești, Ed.Paralela 45, 2004, p.13-18 ).Sindromul morții este exemplificat prin citate din Miron Costin, evidențiate de P.P. Panaitescu în Opere. Observațiile critice formulate de N.Cartojan, Al.Piru, Virgil Cândea etc privind imaginile și motivele literare posibil preluate de cronicarul român din Horațiu și Ovidiu, nu sunt decât speculații intelectualiste.

Capitolul V al cărții se axează pe iconografia chipului morții în picturile bisericilor din Țara Românească .În urma anchetelor pe teren în Oltenia și Muntenia într-un interval de 15 ani, autoarea a alcătuit ”un corpus exhaustive al reprezentărilor Morții“ din picturile exterioare și interioare ale bisericilor și monumetelor de cult pictate într-un interval de timp de 100 de ani,1780-1870, considerând că, aproximativ, în această perioadă a fost veacul de aur al artei populare. La începutul veacului XIX au circulat între pictorii de biserici Caietele de modele ce alcătuiau documente deosebite pentru determinarea rolului jucat de formele tradiționale, folosite de zugravii de biserici, ce abordau, printre altele, și modele după gravuri și ilustrații occidentale, inspirați fiind , chiar, și de modele după natură.(Teodora Voinescu,”Modele tradiționale și observații din realitate în picture muntenească a veacului al XVIII-lea: caietul de modele al lui Radu Zugravu “, în SCIA, tomul 14, nr.1/1967,p.57. ).

Interesant este subcapitolul “Timpul, norocul schimbător și Moartea “ în care roata Fortunei, mânuită de un personaj malefic legat la ochi, exemplificând hazardul, sunt descoperite de autoare în miniaturile ce reprezintă și exprimă o suită de texte cu caracter alegoric, din spațiul bisericesc occidental.

Miturile despre moarte, mă face să spun și eu ca romancierul englez George Orwell:”Miturile în care credem au tendința de a devein adevărate.“

Reproducerile după picturile murale,( a se înțelege o pictură pe un perete, tavan, zid sau pe orice suprafață permanentă a unei clădiri sau structuri, iar datorită tehnicii folosite (frescă, tempera etc.) aderă perfect la zidul pe care sunt executate.Acestea au existat încă din cele mai vechi timpuri ale organizării societății umane, pornind de la picturile din peșterile din Lascaux din sudul Franței sau cele de pe pereții unor grote din Munții Tassili din centrul deșertului Sahara, și până la pictura murală bisericească, parte importantă a tradiției creștinismlui ortodox sau cea murală laică, devenită prepoderentă în ultimele două secole), reprezentând chipurile morții în iconografia din Țara Românească premodernă din mănăstirile zonei Argeșului, Vâlcii sunt adevărate imagini vizuale ale textelor biblice .Aspectele unei suite de etape ale fabulei grecești( vezi I.C. Chțimia –Aspecte ale fabulei mediteraneene esopice în unele epoci și literature europene) au oferit informații în problema despre care autoarea o decelează.

În sub capitolul “Ai trait în lume bine/ Vin` de joacă și cu mine “ se devoalează simbolurile dialogurilor dintre Bătrân și Moarte de la unele biserici vâlcene și la câteva ctitorii argeșene, pictate în secolul al XIX-lea.

Memoria națională dezbătută în Franța, care a fost analizată la scară mare, făcând ca să ia naștere o monumentală opera coordonată de Pierre Nora, fiind vorba de “Les Lieux de memoire, “ apărută la Editura Gallimard, 1984-1986, a influențat poziția oficialilor de la noi , printr-un fel de catalogare. Remarcăm poziția autoarei care subliniază: “Asistăm la o vădită perimare a ideii că monumentul trebuie înțeles ca liant între generații, instrument de declanșare a memoriei unei comunități și artefact ridicat împotriva perisabilității lucrurilor,(… ) “.

Cristina Bogdan, abordând tema MORȚII în cartea sa, este și un pretext în a aduce în conul de lumină o bogată istoriografie a cultelor de pe teritoriul Țărilor Românești, a textelor cronicarilor,până în secolul XIX, a unui bogat catalog al reprezentărilor morții în iconografia și pictura murală din Țara Românească, numind numeroase lăcașuri de cult din județele Argeș, București, Buzău, Dâmbovița, Dolj, Gorj, Mehedinți, Olt, Prahova, și cele mai multe în Vâlcea,

Cartea Cristinei Bogdan este rezultatul, unei cercetări minuțioase , în documente, arhive, călătorii, a unei munci cu acribie, fiind încă o valoroasă lucrare ce completează o pagină în Marea Istorie a Neamului Românesc, cu o temă mai puțin abordată. Carte care merită toata atemtia.Vorba dramaturgului francez Marcel Pagnol: “Nu-mi pasă de moarte. Dar mă doare sufletul să părăsesc viața. “

Al.Florin Țene