Ieri, la Biserica Sfânta Treime din Şcheii Braşovului, a avut loc, cu ocazia a 5 ani de la trecerea în veșnicie, pomenirea luptătorului anticomunist Nicolae Purcărea. Comemorarea a fost organizată de filiala Brașov a Fundației Ion Gavrilă Ogoranu, fiind prezenți reprezentanți ai altor organizațiil, precum Camarazii, Noua Dreaptă, Fundatia George Manu, Neamunit, Frăția Ortodoxă și altele. O foarte frumoasă cuvântare a fost ținută de către Alexandru Costache membru al Fundației Ion Gavrilă Ogoranu. Mulțumim și pe această cale filialei Brașov a Fundației, în mod deosebit camaradului Adrian Toth, care și-a asumat continuarea muncii regretatului nostru camarad Petre Starcovici, continuatorul operei lui Nicolae Purcărea la Brașov. Am găsit potrivit să redăm mai jos cuvintele aceluiași Alexandru Costache:

„Zicea cândva domnul Purcarea: „Dragă, unde a fost mai greu în vremurile astea, hop și eu… M-am tot gândit, dacă ar fi să o iau de la capăt, pe același drum aș merge? Și-am zis: ce-i mai bun decât credința în Dumnezeu și dragostea de neam!?”

A avut mai multe dimensiuni ale existenței. Nu s-a deschis tuturor în același fel, viața l-a obligat la o anumită compartimentare a activităților și a relațiilor cu oamenii. Eu, după multe lecturi din memorialistica închisorilor, ca legionar am vrut să-l cunosc, iar el ca legionar mi s-a revelat, dar nu ca frondă, ci chiar cu rezerve… și-am văzut că eroismul, jertfelnicia, credința și nota de noblețe care le puncta, și despre care tot citisem, chiar nu erau tușe de subiectivism ale literaturii de detenție. Legionarismul domnului Purcarea, ca de altfel al tuturor fraților de cruce pe care, din mila lui Dumnezeu, i-am cunoscut, era în totalitate o concepție etică care avea în centru un etalon compus din multe exigențe.


De multe ori îl auzeai spunând: ”Mă întreb și eu acum la 90 de ani, oare sunt cu adevărat legionar?” Era o preocupare severă de autodepășire morală. În închisoare, în condiții de asceză forțată, foarte mulți din generația lui, generația de la ’48, cum o identifica el, au dobândit viața duhovnicească, o treaptă superioară vieții morale pe care erau obișnuiți să o cultive ca un ideal.

Dacă generația domnului Purcărea a suferit de ceva, a fost o generație care a suferit de idealism. În fond, mulți dintre ei se alăturaseră Mișcării Legionare când ea nu mai avea nicio perspectivă de consacrare politică. E destul de clar că nu exagera când povestea că el nu a făcut politică. Domnul Purcărea a fost arestat la 18 ani, în 1941, si, cu o pauză de aproape de 3 ani, când a luptat și în rezistența armată, a fost inchis până în 1964. Avea 41 ani la eliberare… Cei care l-au cunoscut, au putut vedea cât de mare era contrastul între reprezentarea publică a legionarismului și ceea ce răzbătea din dialogul cu el și din comportamentul lui. Și asta rămâne cea mai puternică mărturie a năzuințelor acelor generații.

Mai e ceva. Suferința, paradoxal, l-a umplut de har. Acum, după ce nu mai este aici, m-am tot gândit la asta. Mergeai la el îngândurat sau cu seninătatea aparentă a omului zilelor noastre, discutai ce te frământa sau orice altă temă, nu cuvintele erau importante, și plecai reconfortat sufletește. Pentru putin timp râmânea ceva cu tine, nu stiai ce, dar simteai, era mai mult decât emoția întâlnirii unui om cu așa o poveste de viață. Am văzut oameni care, având o viata religioasă sincer asumată, la plecare, ca un reflex armonic cu starea dobândită, se aplecau să-i sărute mâna asemeni preotului după spovedanie. Foarte important, nu făcea caz de credința lui și nu se străduia să schimbe nimănui convingerile, mărturisea prin simpla prezență. Avea o conștiință atât de ascuțită, că își făcea reproșuri că pe Țurcanu, cel care l-a zdrobit în bătaie la Pitești, deși îl credea mântuit în ultima clipă, nu-l putea vedea desprins de imaginea călăului…

Totuși, deși era deschis noilor generații, fiind înconjurat de mulți oameni binevoitori, cred că trăia o anumită înstrăinare, mai ales după plecarea domnului doctor Mija. Legătura pe care a avut-o cu mulți dintre frații lui de cruce nu a mai putut fi actualizată. Nici nu cred că era posibil. Pentru noi, nu-i prea ușor de înțeles dispoziția sufletească la care se referea când povestea: ”După ’90, ne-am întâlnit cei care mai rămăsesem în viață și ne-am găsit în aceeași stare sufletească, aveam aceleași convingeri, simțeam la fel, deși trecuseră 20- 30 ani de la eliberare și toți am știut ce înseamnă presiunea și șantajul Securității. A fost mare bucurie pentru mine”.

Mai zicea ceva, tot mai des în ultimii ani: ”Nu e vremea noastră”.”

Florin Dobrescu- Buciumul