De data aceasta am avut noroc… Iar importantul artefact va fi adus în spațiul public… După 24 de ani în care a stat depozitat într-un container și după donarea lui către un muzeu de istorie de firma între ale cărui active imobile se găsea, relicva postromană de secol patru va ajunge în fața publicului. Nu va fi vorba în mod automat și de o consemnare definitivă în memoria publică… Nu va fi nici o garanție a prezervării pe viitor a unui obiect cu adevărat unicat în patrimoniul național. Chiar dacă ar trebui să vizeze patrimoniul universal UNESCO. Dar vom avea măcar iluzia șansei date unei generații de a-l privi… Înainte de a dispărea poate un alt sfert de secol într-un alt „container”… Și poate că aceeași generație se va întreba și câte alte artefacte valoroase s-au risipit prin spații străine de zidirea de panteon a unei națiuni?…

Și chiar dacă sună trist, măcar am consemnat un început…. Șansa de a recupera ceva ce, în cel mai bun caz, putem spune că am ignorat… Norocul de a fi aflat de existența unei asemenea relicve… Un cuptor de ceramică din epoca postromană. Un unicat care, deși pălește poate în comparație cu artefactele de la Roșia Montana, are o valoare inestimabilă… Și chiar dacă avem instituții menite a inventaria, măcar la nivel de patrimoniu național, asemenea dovezi ale prezenței și continuității noastre, nu mulți știau de existența acestui cuptor de ceramică romană la Sighișoara.

Și nu mai contează acum cum a putut fi abandonat într-un container aproape un sfert de secol… Este doar o altă dovadă a miicimei noastre… A felului nostru mărunt în laudativele forme de epatare a presupusei recunoștințe și admirații față de trecutul istoric, cultural, patrimonial. Dar măcar putem avea o frântură de revoltă la gândul că atâtea generații nu s-au putut bucura de o relicvă unicat… Sigur, asta dacă vom mai ști măcar ce înseamnă patrimoniu național…

Contează însă pentru viitor… Dar pentru asta trebuie să punem întrebările necesare, să asaltăm instituțiile de stat care se ocupă de inventarierea și protejarea patrimoniului pentru a le forța să publice o listă a acestor artefacte. Și locurile în care acestea se găsesc, fie spații publice, fie private, în „colecții” tăinuite, prin sediile unor firme, ținute ca niște curiozități, ori chiar abandonate… Pentru că nu ne putem cunoaște trecutul dacă nici măcar nu încercăm să recuperăm ceea ce se mai poate recupera…

Aducerea în spațiul public a cuptorului de ceramică romană de la Sighișoara, prin donația făcută de firma în care a fost expus ani de zile, și ferice că a ajuns în îngrijirea temporară a acesteia, unde a fost restaurat, ridică întrebări dureroase despre zecile, sutele sau poate chiar miile de alte artefacte pe care, probabil, nu le vom mai vedea niciodată.

Acum vorbim despre un obiect masiv, greu de transportat, greu de strecurat peste granițe… Greu de scos din inventarul neinventariat al patrimoniului național numai și numai din cauza dimensiunilor… Nu a aplecării unor instituții spre ocrotirea bunurilor de patrimoniu… Este timpul dară să impunem protejarea valorilor materiale, patrimoniale, și să nu mai lăsăm să primeze doar interesele de sinecură, precum acordarea a fel și fel de titluri unor instituții, de cultură, de protejare patrimonială, muzeale, de spectacole, vizând doar interese individuale sau de grup.

De altfel, și recenta inițiativă a ministrului culturii, de a acorda unor instituții „de spectacole” statutul zis „de importanță națională”, vizează tocmai interesul angajaților acelor instituții. Nu actul cultural, nu conservarea unor artefacte, ci pur și simplu trecerea salariaților în grile superioare de… salarizare. Or, înainte de a acorda astfel de titluri unor instituții, ar trebui să avem o listă a adevăratelor bunuri care merită statul de importanță culturală.

Cezar Adonis Mihalache – Natiunea