Am primit, grație regizorului Alexa Visarion, un text numit „Fără mască, despre viitorul teatrului”, apărut în revista „Observator cultural”, semnat de criticul de teatru Călin Ciobotari, care face o analiză asurpa teatrului românesc, considerându-l fără viitor, datorită statulului său indoor, cât și altor forme de manifestare depășite. Deplânge pe toate laturile starea actuală a teatrului românesc. Mai mult, el nu-i dă nici regizorului de teatru vreo șansă demnă de arta sa, îl vede un fel de administrator de spectacole, la fel pe actor, o fantoșă. Nu are nici o speranță pentru teatrul românesc, care va fi rostul lui nu știe, dar imaginea generală este tristă, mortuară. Este o viziune tipic românească, fiindcă aici, în România, lucruile se văd fie în negru, fie în roz, edulcorat, cu imaginea-etalon „Loredana, Madonna României”.

Din analiza lui Ciobotari, căruia e prima oară când îi citesc un text, nu reiese defel cauza, el nu scrie nici un cuvânt despre finanțare. De peste zece ani, tot scriu și scriu că teatrul românesc, în forma actuală, este falimentar (vezi texte ca „Starea teatrului românesc” sau „Gogoșeria FNT”). Dacă nu ar fi finanțate de primării, teatrele de stat din România ar sucomba.

Sistemul teatral românesc este la fel ca și sistemul politic al țării. Ca și statul român. Statul român este nefuncțional, o epavă birocratică. Așa este și arta, și cultura lui. Cultura țării noastre nu are viitor, fiindcă România merge pe o cale greșită. Adică se îndreaptă spre o piață de desfacere internațională, fără identitate, fiindcă lipsește cultura. Statul român trebuie să suporte o schimbare radicală. Asta a spus-o și Iohannis. El le spune, fiindcă e ușor să spui ce afli de la alții, dar de făcut nu face nimic. Este un figurnt. Timp de zece ani, România are neșansa unui președinte imobil, care e departe de a simți românește.

Ce crede oare Ciobotari, că arta plastică, muzica, filmul sau cartea stau mai bine în România decât teatrul? Cultura per total este în criză, este falimentară. Ea merge ca și țara.

Și nu este vorba de starea actuală, care se împiedică de pandemie, e vorba de o criză de ani de zile, de decenii.

Am trimis zeci de cronici de teatru din America, am încercat să iau legătura cu teatrele românești, să le dau soluții de înnoire. Nu știu câte mesaje nu i-am trimis lui Emil Banea de la Teatrul „Bulandra” sau lui George Mihaiță de la Teatrul de Comedie.

A spune că teatrul nu are viitor este ceva inspid, provincial, când există spectacolele de pe Broadway, când există Festivalul „Shakespeare” de la New York, când există montările antologice de la Globe Theater sau Festivalul „Mozart” de la New York, care are loc în faimosul complex Lincoln Center, cu o salbă de peste 20 de spații de joc, dar el se ramifică și în alte locuri din New York, cum ar fi Oculus, faimoasa stație conceptută de Santiago Calatrava. Este un festival de arte interferente, cu spectacole memorabile, care îmbină teatrul, arta plastică, dansul și muzica. La americani, nu veți vedea niciodată un spectactol de teatru fără dans și muzică. Acolo actorul este rege, ca și regizorul. Dacă ar citi Daniel Sullivan ce a scris Ciobotari, ar râde, desigur, când el montează anual câte două-trei spectacole de Shakespeare, cu Al Pacino sau alți mari actori în rolurile principale, iar cozile la bilete sunt de kilometri. În Central Park, unde are loc Festivcalul „Shakespeare”, corzile șerpuiesc printre copaci, ca un balaur gigant. Mulți spectatori vin cu saltele la ei, cu pături, cu mâncare, fiindcă dorm nopțile în pădure, ca să apuce un bilet.

Cozi imense se află la fiecare spectacol de pe Broadway sau la fantasticele experimente de teatru și artă plastică ale Marinei Abramovic de la Park Avenue Armory, o locație cu totul ieșită din comun, unde au loc permanent Trâgurile de artă. Sunt sute de locații unde se desfășoară evenimente de cultură. Și nici o artă nu este mai prejos, toate concură egal la frumusețe. În cele 1 500 de galerii ale New York-ului, spectacolul este rege. Genul „installation” a dat o nouă viață artei plastice, teatrului și filmului. Dar și la Carnagie Hall, faimoasa sală de muzică simfonică, o insulă elitistă, se petrec azi forme interferente, spectacole în care actorul și muzicianul/instrumentistul creează un dialog sui-generis, cum am arătat nu o dată în cronicile mele. Artele sunt făcute să trăiască împreună, ca și oamenii. Teatrul este un prezent firesc, e în natura omului, nu se poate viață fără teatru. A spune că teatrul nu are viitor, e ca și cum ai spue că omul e sortit dispariției ca specie.

Teatrul se simte bine mai ales în Central Park, este acolo în prelungirea naturii și, cum acțiunea multor piese ale lui Shakespeare se petrece în pădure, se potrivește cu decorul natural unde are loc acest fesival.

În Manhattan există o mișcare artistică fascinantă, complexă, foarte vie, totul se face în funcție de mișcarea vieții. Sistemul social și politic este funcțional și arta se adaptează la el. Există de toate, toate formele de artă, fiindcă acolo mecanismul cerere-ofertă funcționează, e baza societății. Toată arta în America, inclusiv teatrul, se autofinanțează. Nu există Ministerul Culturii sau pomeni de la primării etc. România, din păcate, este adânc înfiptă în structurile comuniste, e departe de a fi o țară capitalistă, chiar dacă vedem că produsele se vând la liber, fiindcă a devenit o piață de desfacere pentru produsele străine (cum s-a și dorit să fie ea în UE). Ce le trebuie românilor cultură? Dacă vor cultură, să vină la Paris. Noi vom fi demult oale și ulcele când România va fi capitalistă, dacă va fi vreodată, sau va evolua tot așa, ca o roabă, cu nacela plină de zgură.

Zecile de soluții pe care le-am transmis în țară oamenilor de teatru și de cultură au fost ignorate. Mai mult, de câte ori revin în țară, sunt ocolit de teatre și festivaluri, eu, care am debutat ca dramaturg cu piesa „Zidul”, pe care mi-am montat-o la Teatrul din Galați, mi s-au jucat piese (Iulian Vișa), am publicat peste 30 de piese de teatru, 19 cărți de teatru și sute de cronici. Cred că nu-i actor importat în ultimii 50 de ani, care să nu aibă o cronică de-a mea în ramă, cum îmi spunea Florin Piersic. Dar așa e la noi, valorile trebuie ocolite sau ucise. Sunt călit. Și filmul m-a călit. Și arta plastică, nu mai vorbesc de proiectele culturale. Madam Andronescu mi-a ignorat ani în șir proiectul de reformă a învățământului românesc după model american. Dacă România tot se americanizează, să o facă sănătos, în profunzime, nu la suprafață, de ochii lumii. Să cunoască mecanismele privatizării, nu să trăiască după formula imitației. Imităm în prostie, adică prost.

Și așa am ajuns să plângem nu pe altarul teatrului, ci pe cenușa lui. Unde este noua generație de actori, de regizori, de oameni de teatru? Unde-i pepiniera valorilor? Teatrul nu poate exista fără actori, fără regizori. De la generația Afrim (Aferim, Doamne!), n-am mai auzit de un nou val. Probabil că absolvenții iau drumul străinătății sau își schimbă din mers meseria, din actori devin cărători de butelcuțe la „Moara cu noroc”. Dar vocația nu se poate schimba. O țară care pute de talente, a ajuns cu teatrul, forma cea mai vie de artă, la pământ! Nici pe Cenușăreasă nu mai are cine s-o joace! Va învia teatrul românesc ca Pasărea Phoenix? Nicidecum. Dacă nu învie țara, nu înve nici cultura ei.

Și nu-i vorba aici de pandemie, de vreun țap ispășitor. E o stare bolnavă veche, operă a unei situații de lungă criză. Marea problemă în România este a supraviețuirii. Oameni care trăiesc de azi pe mâine nu vin la teatru, nici nu pot fi vindecați prin teatru. Teatrul e pentru burghezie, spunea Brecht. Teatrul nu are viitor dacă nu are public. S-a făcut vreun studiu sociologic despre ce vor oamenii, ce forme de teatru gustă? Există Festivalul „Bucureștii lui Caragiele”, care are loc anual în parcul Cișmigiu. Anul acesta, în condițiile pandemice, a fost un eșec, dar în ceilalți ani, succesul a fost de proporții, fiindcă în prim-plan s-a aflat muzica. Muzica de calitate. La Institutul de teatru nu se învață musicalul, un gen american, prin excelență. La noi, cântăreții (vedetele) nu dansează, iar actorii nu știu să cânte. E nevoie de un nou învățământ, de un nou actant. Așa cum există stringent nevoia unui nou public de teatru. Teatrul nu mai are public. Așa cum nu mai are nici Festivalul „George Enescu”. În loc de melomani, există melomaci, o invazie de amatori, de plătitori fără cultură muzicală, departe de a fi inițiați. Există deocamdată doar o pătură de public formată de entertainment / divertisment.

Teatrul trebuie să o ia de la zero. Teatrul românesc trebuie să înceapă de la faza commedia dell’arte, să fie un teatru ambulant, ca pe vrema lui Iorgu Caragiale. El trebuie să educe publicul, să-l câștige și abia apoi să-l aducă în sala de spectacol, la condiția indoor. Altfel, teatrele vor deveni cârciumi, cum s-a întâmplat cu cinematografele. De altfel, filmul românesc a ucis spectatorii de film, prin producții minimaliste, dovadă că el nici nu există pe piață. Circulă tot filmele cu Dem Rădulescu et co. Se pare că Ion Caramitru a ghicit viitorul clădirii TNB, parcelându-o după clientelă, să aibă cât mai multe spații închise pentru baruri deschise.

Teatrul trebuie să iese în afară, să se miște, altfel îi pierde pe români, vor fi cu toții în slujba culturii pe internet, vor consfinți definția lui Solomon Marcus: „România – o țară de semianalfabeți cu internet”. Așa cum și BOR și-a pierdut enoriașii, fiindcă s-a închis în clădiri, nu a ieșit afară, către oameni, care sunt adevăratele biserici ale lui Hristos.

Grid Modorcea, Dr. în arte