Cu un titlu în engleză, Woman Unchained / Femeia dezlănțuită – așa se numește expoziția artistei Irina Greciuhina de la galeria Arbor din București (str. Transilvaniei nr. 11), o galerie liliput, proprietatea unei doamne cu nume unguresc din Chișinău, de unde provine și Irina, desigur, galerie înființată cu scopul integrării în spațiul cultural românesc a artiștilor moldoveni. Galeria se află însă cam departe de vadul expozițional bucureștean. Am făcut efortul să merg, fiind atras de titlul expoziției, care mă trimitea direct la Django Unchained, filmul lui Tarantino, despre emanciparea negrilor, despre lupta lui Django, un sclav negru, cu albii, cu proprietarii nemiloși, pentru eliberarea de sclavie!

Așa ceva a vrut să facă oare și Irina, să ne prezinte cum vede ea Femeia înlănțuită și eliberarea ei din sclavia bărbatului? Dar poate din sclavia femeii, fiindcă azi femeile sunt la putere pe tot pământul. Nu e o viziunea cam tardivă, depășită de realitate?

Și lucrarea reprezentativă a expoziției, și a acestei viziuni dezlănțuite, este tabloul de mari proporții (300 x 200 cm, acrylic pe pânză) Unity in Divercity, o parafrază după Cina cea de taină, în care personajele lui Leonardo, Iisus și cei 12 apostoli, sunt femei. Și ce fac cele 13 femei sau apostolițe? Stau la o masă de cazino. Una are o pereche de cărți în mână. În spatele ei, o apostoliță îi pune mâna la ochi alteia, mai tinerică, să nu vadă. Să nu vadă, ce? Ce cărți are cea din față. Pe masa dinaintea lor sunt semnele de joc, iar în fața lui Iisus-femeie (de culoare) se află o tipsie cu cireșe pe ea. Deci nu vedem arginți, monede, ci fructe. Cineva de la galerie îmi spunea că sunt vișine, iar în limba rusă (Irina e rusofonă) cuvântul înseamnă Spirit!

Femeile au figuri de dive hollywoodiene. Una fumează, are țigara în gura întredeschisă și privește ca o vampiră. Există și o divă de epocă, în extrema stângă, parcă ar fi Greta Garbo. În contrast cu o modistă din zilele noastre, rasă în cap. aflată la extrema cealaltă (dreapta) a tabloului.

Dintre cele 13 femei, doar Iisus-femie poartă un veștmânt antic, roșu, cu o mantie albastră, iar în spatele lui, în rândul 2, vedem o tânără în veștmânt galben și cu un turban roșu pe cap, e singura figură de adolescent. Poate fi imaginea inocenței, pandantul lui Ioan. În funal se profilează niște spații arhitrectonice de natură SF.

Deși lucrarea e datată 2020, nici una dintre figuri nu poartă mască de protecție, ceea ce înseamnă că în lumea din care provin s-au abolit restricțiile odată cu abolirea sclaviei!

Chipurile sunt naturaliste și au forme care trădează, ca și funalul, ocupația de bază a Irinei Greciuhina, acea de arhitectă. Ea pictează ca o arhitectă. Adică în volume. Mi-aduce aminte de Paula Craioveanu, artista-arhitect a României, care însă abordează cu mai mult talent mitologia antică.

Femeile din „unitatea în diversitate”, mai toate albe, cu excepția lui Iisus-femeie, care e mulatră (puteau fi apostolițe din mai multe rase) pozează școlărește, nu sunt preocupate de cină. Iar ideea de taină este trădată de o femeie pe post de Iuda, care îi șoptește ceva la ureche lui Iisus-femeie. Are mâna la gură, să nu audă celelalte. Oare ce-i șoptește? Cui să-i dea cireașa cea mare?

Ideea de „Woman Unchained” ar fi căpătat și mai mult preganață dacă Iuda-femeie ar fi fost bărbat. Ar fi explicat mai bine ideea de trădare și de înlănțuire. Femeile însă sunt sclavele jocului, iar Iisus le răsplătește cu cireșe… amare!

Cina cea de taină a lui Leonardo da Vinci a avut de-a lungul timpului zeci, sute de interpretări, de la Jacopo Bassano la Johan Anderson sau la varianta din păpuși Barbie. În cartea mea, FINE ARTS IN AMERICA, scoasă numai în ediție engleză, mă ocup și de această temă. Există chiar o tendință în arta mondială, deschisă de Picasso, aceea de a moderniza tablouri iconice, de a reface altfel picturi celebre ca Mona Lisa, Fata cu turban albastru de Vermeer, autoprotetetele lui Van Gogh etc. Această regândire sau actualizare arată și limitele inspirației pictorilor moderni, care iau de la capăt istoria picturii mondiale și o repictează altfel, în stil graffiti sau mozaic, cum fac americanii, cu Andy Warhol în frunte.

În textul „Zoomorphic Dinner and Anarchic Dandysm” mă ocup pe larg de expoziția artistei Lydia Venieri de la Stux Gallery, care are în centrul ei tabloul The Last Conflict (p. 280, unde ofer și reproducerea lucrării), o parafrază zoomorfă la capodopera lui Leonardo, The Last Supper (1495). Adică personajele sunt animale. Isus e reprezentat ca un cerb, iar în jurul lui pot fi văzuți un iepure, o capră, un lup, un urs, un porc… Iuda este, evident, o vulpe. Desigur, masa este festivă, ca o sărbătoare de Crăciun. Viziunea zoomorfă e ca într-o fabulă de La Fontaine.

Dar această direcție zoomorfistă, deschisă de Arcimboldo, cu ale sale portrete din legume și animale, și dusă la exotism de Frida Kahlo, ca celebrul autoportret-cerb, este astăzi dominană în America. În general, femeile sunt cele care cultivă o asemenea artă, realizând o adevărată nouă utopie plastică, așa cum arăt în volumul INOCENTOPIA, pe care i-l reecunond Irinei, să descopere acolo arta faimoaselor artiste Georgia O’Keeffe, Niki de Saint Phalle, Daisy Youngblood sau Kathy Ruttenberg, creatoarea unui univers sculptural de basm. Marile teme ale gândirii prind chip zoomorf în ceramică și lut. Iar femeia este personajul principal, o femeie germinală însă, o femeie-greul pământului.

Ideile Irinei Greciuhina sunt bune, ar fi și mai bune dacă ar avea rădăcini, nu imitații, dar execuția nu este pe măsură. Naturalismul tratării e la granița cu kitsch-ul. Dar ceea ce în Europa poate suna peiorativ, în America este o calitate. Acolo arta kitsch este regină, fiindcă e accesibilă tuturor, iar cine vrea să tragă o linie, e binevenit. E loc pentru toți. Altfel nu se explică numărul enorm de artiști plastici. Numai la New York sunt peste 50 de mii!

Și există în America un mare târg, Outsider Art, de mare succes. Cred că acolo e locul perfect pentru ce am văzut la galeria Arbor, deși e cel mai aglomerat târg de artă din America. Se face coadă la el de kilometri. Dar așa ceva nu se poate vedea în galeriile curente, poate doar la Academia de artă, de pe Franklin Street, unde chiar se învață să pictezi pe bază de desen clasic. Tablourile Irinei sunt înainte de toate desene. Desene cu elemente arhitectonice, așa cum practică japonezii în expoziția de la MoMA despre orașul viitorului.

În alte tablouri, Irina cultivă și ea zoomorfismul, precum cel în care o bătrână cu moațe privește mirată capul unui cerb (Doddle, pandantul lui doodle), iar alta, sau poate aceeași bătrână, are o gâscă în brațe, care ne privește printr-o lentilă coborâtă din tavan în dreptul ochiului. Se numește Shifting the Shizo-Pole or Gorgeous Product that you can sell, adică „Schimbarea Shizo-Pole sau Produsul superb pe care poți să-l vinzi”, evident, un titlu fantezist, surrealist, care nu are legătură cu tabloul. Este metoda dadaistă, căci un astfel de titlu poate fi pus pe orice lucrare. Și titlurile sunt date în engleză, nici în română, nici în rusă. Probabil că expoziția va pleca pe undeva, prin lumea anglofonă.

Un alt tablou reprezintă o luptă aeriană între două balerine cu coarne de cerb (ca la Frida Kahlo, fiindcă o obsedează cerbul, ca pe toate femeile). Titlul e bizar: The Infinity is Multiplied by Reflection / Infinitul se înmulțește prin reflexie. Toate titlurile sunt în stil suprarealist. Una se vede, alta se spune. Această plutire prin văzduh, îmi amintește de ciclul vrăjitoresc Voladora al lui Hernan Ricaldoni, marele artist argentinian, care a revelat în forme fantastice Pampa, felul cum vede el viaţa din Patagonia natală, în care viziunea plastică descifrează în limbaj magic mitologia națională.

Dar Irina refuză orice asociere cu tradiția. Ea consideră că arta din Moldova este tributară „motivelor naționale, satului stereotip, ornamentelor populare sau simbolurilor care amintesc de timpurile sovietice”. Ea nu are nimic moldovenesc, adică face o pictură fără rădăcini, doar legată de influențe universale, cultivând în stil propriu limbajul surrealist (în special pe cel al Fridei Kahlo, dar i se pot găsi echivalențe și în famimoasa galerie surrealistă Di Donna, unde se află și volumul meu SUPRAREALISMUL, în care triumfă Victor Brauner, Jacques Hérold, Marcel Iancu, Jules Perahim și alți surrealști români).

Curtatorul expoziției (Doinel Tronaru) face asociații exagerate cu mișcările avangardiste și chiar apropie femeile Irinei și lucrările sale de tendința LGBTQ, dar nu are dreptate. Să meargă la New York să vadă ce înseamnă mișcarea LGBTQ în artă (îi recomand Museum of Gay and Lesbian Art din Soho, Lower Manhattan).

Interesant este și un tablou care are la bază un crocodil, care ține în fălci un elefant, a cărui trompă duce la un vultur cu trup uman, toate fiind plasate pe verticală, un fel de „scurtă istorie” à la Gopo, care urcă scara evoluției, până în vârf, unde se află femeia. E o femeie suprarealistă cu patru brațe, în care ține anumite obiecte simbolice, ca o scoică sau un diamant. Toată această înșiruire zoomorfă străbate un spațiu arhitectonic, parcă inspirat din Star Wars, seria distribuită de Walt Disney Studios. Este o viziune naivă a unei noi geneze, care se temină cu femeia. Femeia este la capătul evoluției animale. Sigur, artista imaginează aici o nouă facere. Numai că titlul lucrării e ca nuca-n perete: Lucy in the sky with diamonts (102 x 230 cm, acrylic pe pânză). Lucy e prea mică pentru un război așa de mare! Este obsesia noilor mitologi ai omenirii, care, nemulțumiți de realitatea prezentă, imaginează noi chipuri ale viitorului.

O scară a evoluției cu femeia în vârf, care nu mai este imaginea maternității cosmice sau aceea din „female unconscious” ca la Ruttenberg, nu poate fi decât o imagine „chained”, dar pentru a fi dezlănțuit, trebuie să fii mai întâi înlănțuit!

Marea problemă a Irinei Greciuhina nu este vizionarismul, ideile moderne, originale sau de împrumut, ci este o problemă tehnică, ele amintesc de șantierismul sovietic, deși pe alte paliere, datorită ideilor dez-lănțuite. Și nu mă refer la cele cinci lucrări ale expoziției (mai multe nici nu cred că încap în galeria Arbor), mă refer la ce-am văzut pe internet pictat de ea. Spiritul pieselor nu este basarabean, este sovietic. Deși totul poate fi luat și ca o ironie la adresa monumentalismului plastic comunist. Poate de aceea mi se pare că ele nu sunt valoroase din punct de vedere estetic, că nu pot fi așezate pe o scară a reperelor plastice care au ca punct de pornire Cina cea de taină a lui Leonardo.

Grid Modorcea, Dr. în arte