Oficialii unguri sunt indignaţi de conţinutul celor două capitole suplimentare scrise de Paul Lendvai, autorul celebrei cărţi „Ungurii: o mie de ani de victorii în înfrângere“, în care se referă în special la ceea ce s-a întâmplat în Ungaria începând cu 2010, atunci când a avut loc „nu numai o schimbare de guvern, ci una de regim, reîntorcându-se la naţionalism, ură între oameni, corupţie şi tendinţe autoidentitare“.

Şi foloseşte, cu referinţă directă la Viktor Orban, termenul de Führerdemocracy“, ataşându-l astfel de una dintre cele mai importante dimensiuni ideologice ale nazismului şi deschizând astfel porţile unei posibile analize de context asupra revenirii în forţă a extremei drepte, cu dimensiunea sa neo-nazistă, în această poarte a noastră a Europei.Paul Lendvai

Dar, în fond, la ce se referă el şi de ce repunerea în circulaţie a acestui termen i-a iritat atât de tare pe liderii politici de la Budapesta?

Pentru că niciun fel de acuzaţie nu poate fi mai gravă decât să spui că unul dintre liderii actuali ai Europei (şi prin extensie ai spaţiului euro-atlantic) şi-ar dori şi chiar ar putea să revină la ceea ce Hitler instituise în cel de-al Treilea Reich, adică o dictatură absolută. Principiul fundamental al acestei ordini sociale era extrem de simplu: o subordonare totală faţă de Conducătorul Suprem căruia, din principiu, i se acorda privilegiul infailibilităţii totale, aşa cum statutează acest afiş NSDAP din 16 februarie 1941: „Fuhrer-ul are întotdeauna dreptate“.

Asta era baza setului de concepte Führerprinzip pe care se construise întreg sistemul autorităţii din Germania nazistă pornind de la o justificare filozofică dată de darwinismul social şi formulată pentru prima oară de estonianul Hermann von Keyserling care a teoretizat faptul că există „anumiţi indivizi dotaţi“ care sunt „născuţi pentru a conduce“. Predestinare absolută care merge cu mult mai departe decât conceptul „monarhiei de drept divin“ şi al repartizării privilegiilor exclusiv conform apartenenţei la o anume categorie sau clasă socială.

Chestiune foarte importantă şi care convenea de minune echipei care-l pregătea pe Hitler pentru preluarea puterii, tocmai pentru că venea cu forţa acestui argument care anihila, din principiu, total şi definitiv, tradiţia privilegiilor deţinute atunci de cele două clase istoric privilegiate şi de aceea ultra-conservatoare: biserica şi armata. Întreaga putere a celui de-al Treilea Reich îşi găsea astfel o auto-justificarea ca singura soluţie posibilă pe timp de criză majoră, aceea pe care o traversau Germania şi Europa ameninţate, cum spunea Hitler, de virusul iudaic ce trebuia exterminat prin orice mijloace. Iar asta a însemnat nu numai folosirea tuturor mijloacelor aflate atunci în arsenalul opresiunii, ci şi inventarea „Soluţiei Finale“, care a teoretizat genocidul.

Dacă un analist politic readuce acum în atenţia lumii aceste componente esenţiale ale filozofiei naziste, asta înseamnă un semnal de alarmă extrem de serios şi de urgent. Mai ales în momentul în care discuţia nu se mai poartă ca până acum în termenii unei dezbateri despre evoluţia democraţiei, ci vizează societăţi supuse unui şoc fără precedent, cel al pandemiei, posibil de asimilat cu ceea ce au fost cel două războaie mondiale cu consecinţele lor tragice.

Vedem cum s-a născut şi s-a impus în conştiinţa populară, cu o viteză extraordinară, credinţa absolută că urmează o ineluctabilă „nouă normalitate“ în care va trebui să trăim. Nu mai este o chestiune opţională, toţi suntem deja convinşi de acest mesaj lansat cu toată puterea pe toate canalele de comunicare, nicio discuţie nu-şi mai are locul tocmai pentru că apariţia „noii normalităţi“ este asimilată cu un fenomen natural căruia trebuie să ne supunem şi, mai ales, în care va trebui să ne integrăm într-un proces cât mai lin care să facă bine la sănătatea individuală prezervată cu măşti, gel dezinfectant şi respectarea distanţării sociale. Dar cine şi cum va gera „noua normalitate“? O va face folosind vechile mecanisme democratice sau urmează să apară ceva nou, răspunzând unor imperative de eficienţă, precizie şi ordine?

De aici încep să se alinieze necunoscutele, tocmai deoarece sistemele politice clasice au fost supuse unei lovituri teribile în sensul în care au trebuit să arate care este capacitatea reală a liderilor lor de a guverna şi cât de adaptată la şocuri masive au fost sistemele sociale de apărare ale diferitelor ţări care, până în acest moment, se prezentau ca exemple aproape absolute de ştiiinţă a mangementului politic şi administrativ. Iar rezultatele au fost dramatic şi neaşteptat de proaste. Într-atâ de decepţionate la nivelul percepţiei colective încât au creat mişcări din ce în ce mai solide de protest, rapid exploatate de grupurile specializate în instrumentarea de crize.

Iar memoria istorică ne reaminteşte că afirmarea lui Hitler a fost condusă exact manipulând o criză masivă şi convingând populaţia că doar o singură persoană putea s-şi asume sarcina de a conduce şi că ideologia sa (în acel caz, cea expusă în Mein Kampf) putea genera o nouă societate a dreptăţii sociale. „În acel moment, «Führerprinzip”» nu erau văzute drept un exerciţiu arbitrar de impunere a tiraniei. Cu toate că democraţia de tip liberal fusese înlăturată, era înlocuită de o formă a «autocraţiei populare» sau de o voinţă universală a poporului întruchipată de Hitler. În acest sens, rolul populaţiei nu mai era de a alege un lider slab ci, mai degrabă, de a asculta şi aplauda pe cel care se dovedise infailibil“ (Stephen J,Lee, Europe 1890-1945, p. 241).

În acest context, este oare posibilă sau, mai bine spus, mai poate fi oare din nou posibilă preluarea democratică a puterii în scopul de a o transforma în armă ofensivă absolută de tipul „Führerdemocracy“? Paul Lendvai crede că da şi identifică în Ungaria lui Viktor Oban începutul unui asemenea mecanism. Se poate extinde exemplu şi la alte democraţii europene? Este o întrebare care, din păcate, are încă cu răspuns deschis deoarece nimeni nu ştie exact în ce sens va evolua criza actuală şi, mai ales, cât de rapid poate evolua o încercare de reimpunere a unui set de „Führerprinzip“ prezentate drept garanţia salvării unei naţii sau alteia şi cât de rapid va putea evolua implantarea lor pentru înlocuirea sistemelor actuale. În principiu, nu se poate, tocmai pentru că, aşa cum s-a spus de nenumărate ori, regimul democratic actual este – cel puţin în societăţile evoluate – îndestul de puternic şi bine consolidat încât să nu permită devieri de acest gen.