Serena Williams domină tenisul mondial de peste două decenii. Ea a impus stilul jocului de atac, caracterizat prin servicii și lovituri în forță. Racheta devine un fel de bâtă de baseball, în care viteza mingii depășește cu mult 200 km/h. Acest stil a fost atât de eficace încât toate jucătoarele lumii au început să-l practice. Și nu a existat mare jucătoare care să nu fie adepta lui și să nu-l urmeze, cu foarte mici nunațe sau abateri de la el, în funcție de particularitățile fiecăreia. Începând cu Sharapova, nu a existat jucătoare mare a lumii să nu spună că vrea să fie mai agresivă, de la Kerber la Halep, de la Azarenka la Wozniacki, de la Muguruza la Osaka. Despre Ostapenko se spunea că va fi a doua Serena, la fel despre Svitolina, Madison Keys, Sloane Stephens, Buchard, Konta sau, mai nou, Gauff.

Și iată că acum, la această ediție pandemică a turneului de Grand Slam de la Roland Garros, s-a petrecut o schimbare majoră, de fapt, o revenire la tenisul clasic, la tenisul de plăcere, în care a excelat jucătoarea poloneză de 19 ani Iga Swiatek, care a câștigat partidele, inclusiv finala, cu o ușurință de înger. Minunea ei e banală. Nu a făcut nimic deosebit, nici un miracol, ci a jucat contra curentului general. Ea a declarat că a fost constantă tot turneul. Da, frumusețea jocului ei s-a repetat la fiecare meci, nu s-a trădat, nu a decepționat nici un moment. Forța a fost înlocuită cu eleganța, încordarea cu seninătarea, nefirescul cu firescul, loviturile trăsnet sau bombă cu lovituri de grație, senzațiile tari cu frumusețea de balet a tenisului.
Deodată, acest sport a căpătat valențe artistice. Nu știm dacă o jucătoare ca Iga este conștientă de acest lucru. S-ar putea să joace așa din instinct. Dar nu cred. E o sportivă înnăscută. Din declarațiile de după finala cu Kenin, am aflat că a practicat mai întâi canotajul, fiindcă tatăl ei a fost campion olimpic la canotaj. Și se vede prin alura sa acvatică, parcă ar fi un delfin al aerului. Și ar fi păcat ca ea să nu impună acest stil al jocului plăcut. Când, la câteva minute după finala cu Kenin, a fost întrebată ce crede, ce a făcut diferența, ea a răspuns: „Am vrut să joc agresiv, nu știu ce a făcut diferența, am câștigat titlul și asta e ceea ce contează”. Bine că nu a jucat agresiv, altfel pierdea. Nici Kenin nu știa ce a făcut diferența. Nici antrenorii, și jur că nici Serena n-ar putea spune, dar o spunem noi: Simplitatea. Firescul. Naturalețea.

Tenisul a revenit la matcă. Nici argentinianca Nadia Podoroska nu și-a axat jocul pe forță, și ea și-a bazat loviturile pe inteligență și simț al spațiului. Aici e cheia. Prin jocul agresiv, în forță, spațiul este trădat. Dacă nu ești bine antrenat și dacă nu combini forța cu precizia loviturilor, faci un morman de grșeli neforțate, așa cum a făcut și Kvitova în seminfinala cu Kenin, care a știut să pună mai bine mingea în teren.

Stilul Serenei nu-l poate juca perfect decât Serena. Când nici ea nu a mai reușit să-l joace, a început să piardă, să iasă din joc, adică din spațiu. Cele două dreptunghiuri ale terenului, dreptunghiul mic și dreptunghiul mare, au început să fie trădate. Și tenisul e un spectacol spațio-temporal. Adesea spațiul determină timpul și numerotarea (la semnifinala Kvitova-Kenin și tabelea electronică s-a defectat, nu a mai avut răbdare să urmărească tensiunea de pe teren). În lupta cu spațiul, Kvitova a pierdut, fiindcă a forțat și a făcut multe greșeli neforțate. Se poate chiar spune că victoria lui Kenin se datorează greșelilor neforțate ale Kvitovei, pe care le-a făcut în momente cheie ale meciului. De pildă, în setul 2, la 6-5 pentru Kenin, ea a avut minge de break și a făcut o greșeală neforțată, nemaisperată de Kenin, care s-a bucurat la extrem, știa ea ce știa, dovadă că a câștigat meciul. Dacă Kvitova nu greșea, la 6-6 putea fi alta soarta partidei. Jocul în forță presupune un mare antrenament. Și tinerețe. Kenin a rezistat mai bine.

Dar în meciul cu Iga Swiatek a fost total depășită. E o finală fără istoric, fiindcă Iga a dominat categoric, iar setul doi l-a câștigat ca într-un monolog pe scenă (6-1). Kenin, cu loviturile în forță, a făcut greșeli permanente, nu a găsit calea să-i dea o replică, să-i pună nici o problemă adversarei. Meciul e departe de a fi memorabil. Meciurile la scoruri disproporționate nu sunt interesante, n-au dramtism, n-au confluct, n-au nici un fel de suspans. Mult mai tensionată a fost partida lui Kenin cu Kvitova. Dar clasa polonezei este evidentă. Încă de la început, de la încălzire, se vedea că Iga e mai motivată, că vrea să câștige, că acum e momentul ei. Fapt confirmat prin căștigarea marelui trofeu. Și de două săptămâni uimește lumea tenisului, printr-un joc de o rară eleganță. În cele 7 partide jucate, nu a pierdut nici un set! E o performanță rară pentru o jucătoare de 19 ani!

Roland Garros 2020 a adus în prim plan o nouă generație de jucătoare, care au schimbat fața trenisului feminin. Nu au fost meciuri mai frumoase ca acelea ale polonezei Iga Swiatek. Meciul ei cu Nadia a fost divin, iar finala a marcat apogeul acestui stil, prin frumusețea de chinogramă a loviturilor polonezei, deși jucătoarele sunt de vârste apropiate (Kenin are 21 de ani). Este vârsta ideală pentru tenis. Mă gândesc, dacă urmează stilul agresiv, ce muncă titanică trebuie să fie de acum încolo pentru Kenin! Când totul se poate rezolva simplu, prin revenirea la tenisul clasic. Față în față au fost forța cu eleganța. Și a învins noul stil. Iga s-a arătat superioară, foarte senină și lucidă, și nu a căzut în plasa jocului mai agresiv al Sofiei. Kenin nici nu cred că și-a dat seama cum a pierdut! Iga nu i-a dat nici o șansă să-și arate calitățile. Sofia făcea spume, era departe de a-și fi spus cuvântul, de a-și folosi resursele. Parcă nici nu a jucat. Pentru ea, ar fi trebuit ca meciul să se reia?!

În timp ce la băieți s-au întâlnit doi monștri sacri (Djokovic și Nadal, foarte proaspăt, cu un plus de luciditate, triumfând pentru a 13 oară la Roland Garros), care au făcut un spectacol disproporționat (în primele două seturi, Djokovic a fost spectator!), la fete s-a produs revirimentul mult așteptat, fiind față în față două tinere jucătoare cu stiluri diferite și care nu s-au mai aflat în această postură niciodată. Dar jocul Sofiei mai poartă amprenta stilului Serenei, cu excepția serviciului, care, cel puțin în finală, a fost catastrofal. Silul polonezei e total diferit, pur, nealterat de influența americană. Aici s-a văzut clar că tenisul se află la granița dintre cele două stiluri de joc. Numai jucătoarele care vin, pot să conștinentizeze noul stil. Sau antrenorii lor. E nevoie de un cap limpede, de cineva care să le arate direcția.

Din păcate, reportera de la Eurosport, care face emisiunile în direct, la fața locului, e prizoniera unor clișee, ea face tot ce știe, pe vechiul făgaș, nu a dovedit că are capacitatea să sesizeze noul. Ea ar fi putut avea acest rol de mesager, mai ales că avea la dispoziție și invitați de calibru, pe care i-ar fi putut determina să teoretizeze puțin acest aspect. Dar să lăsăm viața, tenisul jucat ca atare, să-și spună cuvântul. Nu e rău dacă ar exista ambele stiluri sau un stil combinat, ca în finala fetelor. Ar fi nevoie însă ca finala să se rejoace. Ar fi un test ideal.

Grid Modorcea