Duminica a 30-a după Rusalii (Dregătorul bogat – păzirea poruncilor) Luca 18, 18-27

În vremea aceea un om oarecare s-a apropiat de Iisus și L-a întrebat, ­zicând: Bunule Învățător, ce să fac ca să moș­tenesc viața de veci? ­Iar Iisus i-a zis: Pentru ce Mă numești bun? Nimeni nu este bun, decât Unul Dumnezeu. Știi poruncile: Să nu săvârșești adulter, să nu ucizi, să nu furi, să nu mărturisești strâmb, cinstește pe tatăl tău și pe mama ta. Iar el a zis: ­Toate acestea le-am păzit din tinerețile mele. Auzind, Iisus i-a zis: Încă una îți lipsește: Vinde toate câte ai și le împarte săracilor, și vei avea comoară în ceruri; și vino de urmează Mie. Iar el, auzind acestea, s-a întristat, căci era foarte bogat. Și văzându-l întristat, Iisus a zis: Cât de greu vor intra cei ce au averi în Împărăția lui ­Dumnezeu! Că mai lesne este a trece cămila prin urechile acului decât să intre bogatul în Împărăția lui Dumnezeu. Zis-au cei ce ascultau: Și cine poate să se mântuiască? Iar El a zis: Cele ce sunt cu neputință la oameni sunt cu putință la Dumnezeu.

Fragmentul din Evanghelia după Luca, așezat de Biserică în această duminică din perioada Postului Nașterii ­Domnului, ne prezintă întâlnirea Mântuitorului cu un dregător, un cunoscător și învățător al Legii Vechiului Testament. Așezat în prima parte a anului bisericesc, acest text ne îndeamnă să călătorim cu întrebarea Ce să fac ca să moștenesc viața de veci?, pe care am auzit-o și în prima duminică a postului și căreia Mântuitorul i-a dat drept răspuns Pilda samarineanului milostiv. Această întrebare va mai reveni în lectura biblică de la Sfânta Liturghie spre sfârșitul anului bisericesc, în ­Duminica a 12-a după Rusalii, când se citește fragmentul din Evanghelia de la Matei 19, 16-26, fiind adresată Mântuitorului de un tânăr bogat, ca o preocupare esen­țială pentru viața duhovnicească a creștinului. Aceeași întrebare care, prin răspunsuri formulate diferit, indică aceeași cale a mântuirii: iubirea aproapelui.

Nu în mod întâmplător, Sfinții Părinți au ales ca acest dialog să fie încadrat liturgic într-o perioadă de post, când creștinul acordă o importanță sporită respectării poruncilor, dar trăiește și în atmosfera bucuriei așteptării Nașterii Domnului descrisă de catavasiile sărbătorii, care se cântă de pe 21 noiembrie (Hristos se naşte, ­slăviţi-L! Hristos din ceruri, întâmpinaţi-L! Hristos pe pământ, înălţaţi-vă! Cântaţi Domnului tot pământul, şi cu veselie, lăudaţi-L, popoare, că S-a preaslăvit), și de colinde. În această trăire a bucuriei de a dărui, pe care încercăm să o simțim mai intens în această perioadă, ni se așază la inimă și mesajul Evangheliei de astăzi, ­care ar putea fi rezumat astfel: păzirea poruncilor este calea pentru moștenirea vieții de veci.

Dregătorul care se înfățișează înaintea Mântuitorului Hristos mărturisește că a păzit poruncile Legii din tinerețile sale. El va fi citit cu atenție îndemnul primit de poporul iudeu prin Moise, „Poruncindu-ţi astăzi să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, să umbli în toate căile Lui şi să împlineşti poruncile Lui, hotărârile Lui şi ­legile Lui, ca să trăieşti şi să te ­înmulţeşti şi să te binecuvânteze Domnul Dumnezeul tău pe pământul pe care îl vei stăpâni” ­(Deut. 30, 16), prin prorocul David, „Fericiți cei fără prihană în cale, care umblă în legea Domnului (…) Tu ai poruncit ca poruncile Tale să fie păzite foarte” (Psalmul 118, 1, 4), sau prin prorocul Ieremia, „Ci iată porunca pe care ţi-am dat-o: Să ascultaţi glasul Meu, şi Eu voi fi Dumnezeul vostru, iar voi Îmi veţi fi poporul Meu, şi să umblaţi pe toată calea pe care vă poruncesc Eu, ea să vă fie bine” (Ieremia 7, 23). Și cu toate că urmărise să împlinească fiecare prescripție, îndreptându-și de tânăr calea sa prin păzirea cuvintelor Legii (Psalm 118, 9), simțea o neîmplinire în viața sa, pe care Hristos i-o va descoperi ca fiind lipirea inimii de posesiunile materiale. Așadar, nu este suficient să nu facem răul, prin împlinirea poruncilor în litera lor, ci trebuie să facem binele, săvârșindu-le în duhul lor.

Cum trebuie împlinite poruncile lui Dumnezeu?

Potrivit învățăturii de credință, Legea lui Dumnezeu trebuie împlinită în întregime, căci ea este una şi toate poruncile ei sunt date de Dumnezeu. Credinciosul nu trebuie să aleagă ce i se pare lui mai însemnat sau mai folositor din ea, căci atunci ar înlocui legea lui Dumnezeu cu o lege a sa. Sfânta Scriptură spune: „Cine va păzi toată Legea, dar va greşi într-o singură poruncă, s-a făcut vinovat faţă de toate poruncile” (Iacov 2, 10). Pentru o singură vină, Moise a fost pedepsit să nu intre în pământul făgăduit. Pentru o singură minciună, Anania şi Safira au fost pedepsiţi cu moartea (Fapte 5, 1-10). Legea lui Dumnezeu trebuie, apoi, împlinită necontenit, adică în toate împrejurările vieţii, fiindcă numai aşa îşi dovedeşte credinciosul dragostea sa puternică faţă de Dumnezeu, binefăcătorul său cel mai mare. Şi, în sfârşit, ea trebuie împlinită cu toată bucuria. Fapta, oricât de bună ar fi, dacă e făcută împotriva inimii şi cu cârteală, nu are nici un preţ.

„Domnul este ascuns în poruncile Sale”

Nu Dumnezeu are nevoie să-I împlinim poruncile, ci noi avem această nevoie, pentru a pune limită egoismului din noi. De aceea, cei care-și dedică viața lui Hristos și se retrag în mănăstire depun jurământul tăierii voii, adică al ascultării. La fel și în viața de familie, cei doi soți se află într-un exercițiu permanent de tăiere a voii și atenție acordată celuilalt. „De Mă iubiţi, păziţi poruncile ­Mele” (Ioan 14, 15) ne îndeamnă Hristos, înțelegând noi că „Şi aceasta este porunca Lui, ca să credem întru numele lui Iisus Hristos, Fiul Său, şi să ne iubim unul pe altul, precum ne-a dat poruncă. Cel ce păzeşte poruncile Lui rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu în el; şi prin aceasta cunoaştem că El rămâne în noi, din Duhul pe care ni L-a dat (I Ioan 3, 23-24)“. Poruncile nu sunt niște restricții care ne limitează libertatea, ci calea spre fericirea celor ce-L simt pe Dumnezeu în viața lor. „După atotadevărata şi Sfânta Evanghelie a unicului şi de neînlocuitului nostru Domn şi Mântuitor: «Cuvintele pe care vi le-am spus sunt duh şi sunt viaţă» (Ioan 6, 63), căci fiecare ­dintre ele revarsă din sine o putere mântuitoare, sfinţitoare, plină de har, de viaţă dătătoare şi transfiguratoare. Fără adevărul sfânt al Sfintei Treimi, noi nu ne împărtăşim din acea putere ce se revarsă din Sfânta Treime şi pe care noi o dobândim prin credinţă, putere care ne dă viaţă, ne sfinţeşte, ne îndumnezeieşte şi ne mântuieşte” (Sfântul Iustin Popovici, Credința ortodoxă și viața în Hristos). ­Împlinirea poruncilor este viața împreună cu Dumnezeu, numită îndeobște viața veșnică.

Cine poate să se mântuiască?

Dregătorul din Evanghelie pleacă întristat de la această întâlnire cu Hristos, după cum și noi ne întristăm atunci când răspunsul lui Dumnezeu la cererile noastre nu este cel mai ușor de urmat. Această întristare este semn al luptei omului cu sinele robit de patimi. De aceea, Domnul nu încearcă să-l convingă, ci doar îi arată calea. Nu-i îngrădește libertatea, dar stă gata să-i acorde ajutorul dumnezeiesc, pentru că nu puterile proprii și nici iscuința în împlinirea poruncilor îl mân­tuiesc pe om, ci harul dumnezeiesc. Schimbarea modului de a fi și de a gândi este posibilă numai cu ajutorul lui Dumnezeu, așa cum mărturisim împreună cu Sfântul Simeon Noul Teolog în rugăciunea a șaptea de dinaintea Sfintei Împărtășanii.

Trebuie să reținem că mesajul Evangheliei de astăzi se adresează tuturor, indiferent de starea socială, pentru că este greu să nu se încreadă în cele materiale și celui care are mult și celui care are puțin, dar își dorește mult, așa cum tâlcuiește Sfântul Chiril al Alexandriei: „Dar mai trebuie să înțelegem un lucru. Socotită cum se cuvine, durerea suferită la lepădarea de cele lumești este aceeași, fie că este vorba de mult sau puțin. Haideți să vedem care este adevăratul înțeles al acestui exemplu atât de întâlnit. Să presupunem că doi oameni au trebuit să stea dezbrăcați. Unul s-a dezbrăcat de haine scumpe, în timp ce celălalt a trebuit să lepede numai dintre cele ieftine și ușor de găsit. Oare durerea goliciunii nu va fi aceeași în ambele cazuri? Mai rămâne altceva de lămurit? Cât privește ascultarea și dorința cea bună, cei care, deși în situații diferite, au arătat totuși aceeași ușurință și, dorind, au vândut ceea ce aveau, trebuie așezați pe aceeași treaptă cu cei bogați. Chiar Pavel cel înțelept scrie: Căci, dacă este bunăvoinţă, bine primit este darul, după cât are cineva, nu după cât nu are (2 Cor. 8, 12)” (Comentariu la Luca, Omilia 124).

Un articol de: Pr. Bogdan Racu – 29 Noi, 2020