Puţini cunosc istoria celebrei enclave armene din cadrul Azerbaidjanului, de sorginte turcică şi islamică. Enclava autonomă Nagorno Karabakh este un străvechi teritoriu istoric armean de circa 15.500 km2 din Atlasul Aşkharhatuyţ din secolul VI d.H. El face parte din Armenia Mare şi a fost ocupat de numeroase ori de persani sau popoarele turcice. Este o zonă muntoasă cam cât judeţele Cluj şi Sălaj, foarte stâncoasă şi acoperită de tufe. De aici provine denumirea armeană de Arţakh a enclavei, care însemană „vreascuri”. De altfel şi denumirea azero-turcă Karabakh însemană tot „vreascuri”. Iar Nagorno este o denumire rusească ce înseamnă „munte”. În traducere liberă ar fi „vreascurile de la munte”. De altfel prin 1960 un scriitor sovietic şi dizident Vasili Grossman a scris că cea mai interesantă amintire a lăsat-o piatra specială în Arţakh. După revoluţia bolşevică, IV Stalin ca şi comisar al naţionalităţilor a învrăjbit de fapt minorităţile. A inclus Arţakh în Azerbaidjan ca enclavă armeană. Era clasica politică sovietică „dezbină şi stăpâneşte”. Regiunea Karabakhul de Munte a fost înfiinţată de către liderii sovietici în 1923, în părţile muntoase ale provinciei istorice Karabah. Este de notat în acest sens că s-a ales o suprafaţă semnificativ redusă (4.400 km2), cu concentraţie maximă a populaţiei armene, care a lăsat în afara regiunii autonome, suprafeţe largi locuite preponderent de către armeni. Aceste teritorii restante au fost incluse în diverse alte raioane atribuite Azerbaidjanului sovietic pentru a înlătura ideea populaţiei locale armene de apartenenţă la aceeaşi unitate administrativă şi istorică şi a-i diminua impactul electoral şi coeziunea, expunând-o unui proces de deznaţionalizare. Asta, după ce iniţial Biroul Caucazian al Partidului comunist sovietic lăsase pe 4 iulie 1920 Karabakhul în cadrul Armeniei sovietice. Dar noaptea, pe 5 iulie, IV Stalin hotărăşte ca această regiune să devină enclavă în RSS Azerbaidjan, regiune cu o populaţie de 94 la sută armeni, care rapid au fost supuşi deznaţionalizării. Pe 7 iulie 1923, Arţakhul armean devine o enclavă autonomă fără graniţă cu Armenia istorică. Armenii din regiunea controlată de azeri în Nakhijevan au fost supuşi unei politici de deznaţionalizare şi genocid etnic. În 1963, circa 2500 de armeni cer lui Hruşciov unirea Karabakhului cu RSS Armenia, lucru refuzat de liderul sovietic. În toamna lui 1987, în plina eră de glasnost, peste 75.000 de armeni semnează pentru unirea Karabakhului cu Armenia.

În capiala Arţakhului, frumosul oraş Stepanakert, armenii ise pe stradă şi intră în conflict cu autorităţile azere şi militarii sovietici. A fost primul conflict etnic al URSS de mare intensitate. La Erevan armenii scandează „O naţiune, o republică” şi „Karabakhul este al armenilor”. În februarie 1989 are loc greva generală şi se înfiinţează Comitetul de eliberare Karabakh. Azerii sprijiniţi de armata sovietică ripostează. Are loc pogromul de la Şumgrait, unde 200 de armeni sunt ucişi în bătaie de civili azeri, fapt ce le-a amintit armenilor de bătălia de la Sardarapat, din epoca cumplitului genocid turc, dintre anii 1915 -1919. Armenii formează trupe de autoapărare şi ocupă teritorii foste armene din Azerbaidjan creând un coridor cu Armenia. Pe 2 septembrie 1991, armenii din Karabakh şi districtul Şahumian declară Republica Karabakhul de Munte, care este confirmată printr-un referendum în decembrie 1991. devine oficial republica Arţakh nerecunoscută internaţional. Azerbaidjanul declară război enclavei care durează până în 1994. Armeni din Occident şi mai ales din SUA, conduşi de americanul armean Monte Melkonian vin în Karabakh şi luptă împotriva azerilor sprijiniţi de mujahedini afgani. Monte Melkonian devine locotenent-colonel al trupelor paramilitare reuşind să înfrângă în lupte eroice islamiştii azeri. Este considerat erou al Armeniei. Melkonian spunea presei internaţionale: „dacă pierdem Arţakhul, vom întoarce ultima pagină a istoriei noastre”. Pe 12 iunie 1993, comandantul Monte Melkonian cade cu arma în mână în bătălia de la Aghdam. Este înmormântat cu funeralii naţionale şi i se fac busturi de bronz în întreaga Armenie. Azerii pierd 20.000 de soldaţi şi civili şi în 1994 cer armistiţiu. Un milion de azeri se refugiază. ONU condamnă tertoriile istorice armene din Azerbaidjan ocupate de armeni. Pe 27 septembrie 2020, azerii cu sprijinul Turciei atacă poziţiile armene din Arţakh ucigând femei şi copii. Armenii ripostează susţinând că, prin acest război de autoapărare: ” ei apără Europa creştină şi democratică, în prima linie, împotriva islamului şi totalitarismului”.

Ionuţ Ţene