Ziua Armatei, nu!… Ziua Veteranilor, nu!… Acum nici Ziua Națională?!… Nici ea nu trebuie să mai fie celebrată, nu?!… Fără îndoială, aroganța, nesimțirea și impostura unor decidenți nealeși de noi atinge deja un prag periculos… Și ne apropiem de o linie… Dar nu riscul a ceea ce ne poate aștepta dincolo de aceasta trebuie să ne îngrijoreze, ci faptul că nu ne-am mai putea întoarce, prin fiecare cedare, prin fiecare acceptare, prin fiecare indiferență în fața acestor decidenți transformați în abuzatori de guvernare, zidul dintre ei și nicăieri, unde ne împing aceste otrepe, devenind tot mai înalt… Iar noi tot mai mărunți, tot mai timorați de propriile fricii izvorâte din tot mai puținele întrebări pe care avem curajul, nu a le rosti public, ci măcar a le orândui în gânduri… Și riscăm să ajungem atât de mici în curajul asumării încât măștile să nu ne mai acopere doar buzele, pentru a nu se vedea ce rostim, tot mai stins, tot mai mărunt, ci și ochii, urechile…

Practic, transformăm „niște” nealeși în decidenți care se apropie tot mai mult de esența ființei noastre… Și nu doar că schimbă regulile jocului, ci sunt pe cale să înlocuiască însăși piesele… Funcționari publici, fără tangență directă cu alegerile noastre, trasează linii ce ne schimbă rostul… Ei decid ce și cum mai putem celebra… Prin simple hotărâri, au transformat Constituția într-o broșură a existenței noastre, legea supremă fiind astăzi hidoasa lor culegere de decizi și hotărâri… Nu unele „sanitare”, ci de igienizare a societății civice, a așteptărilor noastre, a rolului pe care să nu ni-l mai decidem singuri…

Ziua Națională a României devine astăzi un ceremonial al lor… O desfătare a privirilor lor departe de noi… Doar că Armata Română nu este o trupă de concert cu ușile închise… Nu ființează și defilează pentru ei, pentru poftele lor de aroganță și autosuficiență…

Decizia de a limita manifestările de Ziua Națională, de a permite prezența unui număr prestabilit de participanți, și nu simplii oameni, ci guvernanți, politicieni și părți din clicile lor, un număr stabilit de către „decidenți”, reprezintă măsura aroganței de cârmuire. Și constituie acel punct în care nici măcar nu mai suntem împinși în țarcuri, pentru a privi fie și de la distanțe tot mai asociale, nonsanitare, ci de-a dreptul înlăturați…

Azi suntem trimiși să vedem la televizor acele ceremonialele „distanțate” de noi tocmai pentru a ne diminua și destructura fibra națională… Iar mâine, pesemne, vom fi izgoniți pe platformele web pentru a urmări ceea ce decid ei că mai avem dreptul de a vedea, „zoomul” web devenind ochiul închis (ne)public al zilei de mâine… Doar că Armata Română este a țării… Ziua Națională este a noastră… Nu a acestor grupări tot mai clar organizate întru lichidarea a tot ceea ce e românesc…

Și totuși, se pot găsi încă soluții!… Așa că lăsați Armata Română să defileze de 1 Decembrie! Să fie în stradă pentru noi! Sunt destule bulevarde, piețe și piațete în care poate fi prezentă în hainele de sărbătoare pentru a permite participarea, în condiții de siguranță sanitară, a cât mai mulți români… Să fie prezentă măcar acolo unde, după alegeri, probabil că o vom găsi trimisă „la datorie” de către guvernanți, pusă să controleze următoarea carantină… Și este dreptul nostru de a fi și noi în stradă pentru a vedea poate singurul izvor de speranță al zilei de mâne… De aceea, încercați să transformați „distanțarea socială” într-un pretext din care să zidiți cărămizile pe care să le puneți între țară și reperele ei! Căci s-ar putea ca acestea să vă devină vouă lespezi… În fond, nu uitați că am mai strigat o dată: „Armata e cu noi!”…

Cezar Adonis Mihalache – Naţiunea