„Să râvniți să trăiți în liniște” (I Tesaloniceni. 4, 10)

La trecerea dintre ani consider oportun să medităm, preț de câteva rânduri, asupra noțiunilor de timp și veșnicie, așa cum apar transpuse în scrieri ale lui Mircea Eliade și Sorin Mihalache.

Timpul ascunde în el un mister care nu încetează să ne uimească. Timpul rămâne una dintre categoriile pe care omul le experimentează în existența sa istorică. Istoricitatea existenței sale îl va face întotdeauna pe om să se simtă prizonier, limitat în actualizarea potențelor spirituale pe care le deține, efemer în trecerea sa, când meditează asupra timpului pe fondul complexității Universului observațional.

În opoziție cu timpul experimentat este veșnicia care definește o realitatea transcendentă. Viețuind în Creaţia lui Dumnezeu, rânduită de El pentru creșterea lui spirituală, omul trăiește într-un timp care se deschide dincolo de marginile duratei lui de viaţă.

Omul nu trăieşte doar aici şi acum ca parte a unor succesiuni de momente ce izvorăsc dintr-un viitor necunoscut, care dispar într-un trecut împletit din amintiri, pe alocuri fără relevanță pentru prezentul vieții lui. Dimpotrivă, vieţuind în Creaţia lui Dumnezeu, rânduită de El pentru creşterea spirituală, omul trăieşte într-un timp care se deschide dincolo de hotarele acestei vieți, către orizonturi ce depășesc perimetrul gândirii raționale.

Omul are un loc aparte în actul creației. Teolog și om de știință Sorin Mihalache afirmă că, „omul nu trăieşte doar aici şi acum traversând doar o succesiune de momente ce ţâşnesc dintr-un viitor opac, complet necunoscut, şi dispar într-un trecut împletit din amintiri inaccesibile, fără relevanţă pentru prezentul vieţii lui. Dimpotrivă, aceste situații paradoxale arată că omul trăiește într-un timp care se deschide dincolo de marginile duratei lui de viaţă. Omul nu tinde să depăşească doar condiţia lui temporală, marginile vieţii lui, printr-o deschidere spre istorie, spre un timp liniar mai extins. Noi tindem să ne depăşim pe noi înşine şi tindem spre nemurire, resimţind timpul ca durată chiar în mişcarea aceasta extatică, întrucât întreaga noastră viaţă se desfăşoară între trecut – «cu nemulţumirea pentru ceea ce am fost şi pentru gradul în care ne-am dăruit», şi viitor – «cu tendinţa de a fi mai mult şi de a ne dărui mai mult», de la naştere până la moarte, cu năzuinţa neîntreruptă de a fi nemuritori. Pe de altă parte, condiţia temporală a vieţii omeneşti îşi dezvăluie şi o altă faţă, diferită de cea evidenţiată în cosmologie, în relaţia de iubire faţă de semeni, înţeleasă ca «oferire de sine celuilalt». Aceasta pentru că, în răspunsul imediat şi deplin al celui iubit adresat celui ce iubeşte, «este îndepărtată orice aşteptare, orice interval temporal.»” .

Revenind la Timpul experimentat, acesta poate fi perceput diferit de către omul religios și omul nereligios, cum de altfel există diferență dintre timpul sacru și timpul profan. Diferența dintre omul religios și omul nereligios nu este greu de identificat. Dar care este diferența dintre timpul sacru și timpul profan?

Mircea Eliade, în cursul despre Sacru și Profan, limpezește înțelesul noțiunilor de timp sacru și timp profan, a modului în care omul religios, dar și cel nereligios percep aceste principii: „omul religios trăiește astfel în două feluri de Timp, dintre care Timpul sacru, apare sub forma paradoxală a unui Timp circular, reversibil și recuperabil, un soi de prezent mitic regăsit periodic cu ajutorul riturilor. Acest comportament față de Timp deosebește omul religios de cel nereligios: primul refuză să trăiască în ceea ce se numește, în termeni moderni, «prezentul istoric», străduindu-se să ajungă la un timp sacru care, în unele privințe, ar putea însemna «Veșnicia». Și omul nereligios cunoaște o anumită discontinuitate și eterogenitate a Timpului. Și pentru el există, în afară de timpul mai curând monoton al muncii, un timp al petrecerilor și al spectacolelor, un timp «festiv»….. Și el trăiește după ritmuri temporale variate și cunoaște ritmuri cu intensitate variabilă”. Ceea ce face diferența dintre modul în care omul religios și cel nereligios percepe timpul este prezența divinului: „oricât de numeroase ar fi ritmurile temporale pe care le urmează și oricât de deosebite ar fi intensitățile acestor ritmuri, omul nereligios știe că este vorba mereu de o experiență umană în care nu poate interveni nicio prezență divină” .

Concluzionând cele scrise mai sus putem afirma că, timpul și veșnicia nu se exclud. Prin timp omul se pregătește pentru veșnicie. Dumnezeu care este începutul și sfârșitul, „Eu sunt Alfa și Omega, ….Cel ce este, Cel ce era și Cel ce vine”(Apoc. 1, 8), l-a creat pe om pentru a trăi în timp, un timp care se dorește a fi cu folos pentru a dobândi veșnicia.

Pr. prof. Silviu Rad

1.https://ziarullumina.ro/societate/stiinta-si-tehnologie/timpul-si-vesnicia-in-viata-omului-23608.html
2.Mircea Eliade, Sacru și Profan, Ed. Humanitas, București, 2017, pp. 55-56.