Există o vorbă ce circulă în rândul folclorului nostru, că:” la umbra marilor arbori nu crește nimic“. Nu întotdeauna acest aforism se potrivește.

Ioan Slavici a devenit scriitor îndrumat de Mihai Eminescu, iar la îndemnul acestuia, debutează cu comedia “Fata de birău”, în anul 1871, publicată in revista “ Convorbiri literare ”, dar vocația lui e de prozator și se va concretiza în 1881 cu volumul “ Novele din popor ”, moment de seama în evolutia prozei românesti.. Eminescu îi copia și corecta manuscrisele trimițându-le, apoi, la “Convorbiri literare”.

Viitorul prozator s-a născut la 18 ianuarie 1848 în comuna Siria de lângă Arad. Urmeaza scoala primară in Șiria, liceul la Arad și Timișoara, iar studiile universitare de drept și stiințe la Budapesta și Viena. La Viena este președintele Societății Studenților Români “ România Jună ”. Il cunoaște pe Eminescu și întalnirea lor se transformă într-o prietenie pe viață.

La vârsta de 27 de ani, Ioan Slavici a decis să se căsătorească cu femeia pe care o iubea de ceva vreme, mai exact cu Ecaterina Szoke Magyarosy.

Pe când era profesor de filosofie, logică, psihologie şi română la liceul „Matei Basarab”, acesta a cunoscut-o, în 1883, pe Eleonora Tănescu, care era profesoară la şcoala elementară de fete din Sibiu.Divorțează de prima soție și se căsătorește cu această profesoară.Căruia mai târziu prietenul Eminescu îi făcea ” curte”. Şi cu această femeie, Slavici a trăit o poveste de dragoste care a început oficial în data de 18 martie 1886. Eleonora Tănescu este femeia care îi dăruieşte marelui scriior şi primii copii, ca rod al dragostei lor. Ioan Slavici a avut şase copii.

Intre timp, poposește la Iași pentru scurtă vreme în anul 1874 , apoi vine la București, unde este secretar al unei comisii de documente istorice, fiind vorba de colectia Hurmuzachi, apoi este profesor la Liceul “ Matei Basarab ” și redactor la “ Timpul ”, fiind coleg de redactie cu Eminescu și Caragiale între anii 1877-1881 . In 1882 e ales membru corespondent al Academiei, secția istorică.

In 1884 se stabileste la Sibiu. Intemeiaza ziarul “ Tribuna ”, fiind un jurnalist de rară fecunditate. Aici îndrumă primii pași în literatură și înlesnește debutul poetului George Cosbuc.

Din 1890 revine în București. Lucrează în învățământ, editează ziare și reviste, este vorba de revista “ Vatra ”, împreuna cu Caragiale și Coșbuc, publica volume de nuvele și romane, precum și volume cu caracater memorialistic.

Din anul 1885 a început o serie grea de procese și condamnări la închisoare a redactorilor și a directorului “Tribunei”. Slavici este condamnat la închisoare pentru un an în 1888, acuzat de „agitațiun”e. Își execută pedeapsa la Vác, o localitate pe malul Dunării, aproape de Budapesta. Regimul închisorii din Vác a fost lejer permițându-i-se să primească ziare și reviste, să scrie, să primească vizite zilnice. În timpul închisorii Slavici continuă să lucreze la documentele Hurmuzachi și chiar beneficiază de ajutorul directorului închisorii, Kovács, la corectarea de tipar a textelor maghiare, germane sau latine. Eleonora cu un copil de doi ani și așteptând un altul s-a mutat la Vác pentru a-i fi aproape. În închisoare află despre moartea lui Eminescu la 15 iunie 1889.

Printre cele mai importante scrieri literare ale lui Ioan Slavici se numără romanul ”Mara”, nuvelele “Moara cu noroc” și “Pădureanca”, iar memoriile sale publicate în volumul “Amintiri”, apărut în anul 1924, au o importanță deosebită pentru istoria literaturii române.

Redactor la “Timpul” în București și, mai apoi, fondator al “Tribunei” din Sibiu a fost un jurnalist controversat, iar în urma articolelor sale a fost închis de cinci ori, atât în Austro-Ungaria, cât și în România. Această experiență a fost reflectată de Slavici în lucrarea memorialistică intitulată “Închisorile mele”, publicată în 1921. A scris şi poveşti pentru copii, printre care: „Zâna Zorilor” şi „Floriţa din Codru”

Cele mai valoroase roade pe care le-a dat talentul de prozator al lui Slavici sunt cele din domeniul nuvelisticii. Nuvelele, apărute în șase volume, au contribuit la progresul literaturii române în directia oglindirii realiste a vieții sociale, prin evocarea procesului de formare a micii burghezii rurale și de pauperizare a populației sătești, prin crearea de personaje reprezentative, care întruchipează conflictele și trăsăturile esențiale ale acestei lumi.

In nuvelele lui Slavici găsim, de asemenea, o reflectare amplă a vechilor rânduieli rurale, a obiceiurilor și datinilor, a credințelor și superstițiilor, a moralei și a prejudecătilor oamenilor simplii, un autentic tablou etnografic, psihologic și social al satului transilvănean. Nuvelele scrise dupa 1900, în perioada bucureșteană a vieții sale, evocă adâncirea mizeriei claselor asuprite, corupția aparatului funcționăresc, jefuirea bogățiilor țării, rapacitatea nesățioasă a celor bogați. Unul dintre păcatele pe care Slavici le-a sancționat necruțător a fost și ispita banului. In abordarea acestei teme, el receptează modalitățile variate în care relațiile capitaliste, ce începuseră să pătrundă în viața satului transilvănean, își pun pecetea pe conștiința oamenilor. Sub aspecte diferite această temă a fost reluată în mai multe nuvele cu titluri sugestive ( “ O viata pierduta ” , “ Vatra parasita ” , “ Comoara ” , “ O jertfa a vietii ” etc. ), precum si in romanul “ Mara ”. Dar în nici una dintre ele, Slavici nu a atins un nivel atât de înalt al artei sale de prozator realist modern ca în nuvela “ Moara cu Noroc ”.

Remarcabile sunt, in stilul lui Slavici, expresiile, zicatorile si proverbele. Anumite capitole ale nuvelei par a ilustra chiar adevărul invariabil al unor proverbe.

La 71 de ani și șapte luni, cuprins de amețeli, leșină, cade și o nouă fractură îl face să zacă trei luni în pat. “Viața românească” îi sare în ajutor plătindu-i o mie de lei pentru o nuvelă care nu a mai apărut. În 1920 scrie prima versiune a volumului de memorii “Întemnițările mele” condusă de C. Costa-Foru, la „Adevărul literar și artistic” și „Viața românească”. În cele două din urmă reviste începe să-și scrie „Amintirile” despre Eminescu, Maiorescu, Caragiale și Coșbuc și fragmente din „Închisorile mele” și „Lumea prin care am trecut”. În anul 1923 i se publică volumul” Amintiri” și romanul Cel din urmă armaș la editura „Cultura națională”. În ultimii doi ani din viață a scris romanul „Din păcat în păcat”, rămas needitat.

Obosit și bolnav, în 1925, Slavici se refugiază la fiica sa care trăia la Panciu, într-un ținut de vii care îi amintea de Șiria lui natală.

La 17 august 1925 s-a stins din viață. A fost înmormântat la schitul Brazi și cuvântul de rămas bun a fost rostit de Gala Galaction

Al.Florin Țene