La ei, denumirea instituției se scrie cu litere mici… Poate și ca semn al modestiei față de misiunea pe care o are aceasta: apărarea limbii și literaturii… Pentru că instituțiile, oricât de academice ar fi în titulaturile lor, și indiferent de denumirile stufoase (nu neapărat complexe, dar cert intenționat complicate), nu trebuie să ajungă în acel punct în care să se considere egale Panteonului pe care trebuie să-l protejeze.

La noi însă, numele instituției se scrie cu litere mari… Pentru că ne lipsește autoevaluarea în raport cu Panteonul, existând chiar tendința identificării, ca importanță, cu acesta. Noi ne scriem titulaturile cu litere mari, apăsate, îngroșate prin logouri, dar rostul rămâne mic. Nu timid în fața dimensiunii de apărat, nu modest prin grafia posibilității de a redacta pagini de protejare a unor valori similare ca structuri, ca filon, ca fundații, ci din aceeași veșnică genă a lipsei de asumare. Pentru că, în „radiografia” momentului, a prezentului și a participanților la acesta, nu indiferența pare a dicta rostirile așteptate pentru un anumit rost și rol, ci lipsa curajului… Indiferent de dimensiunea tot mai ridicolă a faptelor ce ne sunt reproșate, dar care ne mărunțesc într-un liliputanism non-valoric câtă vreme rămânem prizonieri propriilor lașități. Atât la nivelul pozițiilor oficiale, imediate, dar și din perspectiva redactării cugetate, „la rece”, a unor analize tocmai despre momentul unui „acum” devenit „atunci”, nu prin trecerea zilelor, ci prin diluarea prezenței, singura rămasă pe soclul prestanței într-o autosuficiență devenită eșafod.

Și nu e de mirare că academia noastră nu a prezentat nici până acum un raport oficial în dosarul acuzelor de discriminare la adresa arbitrului Sebastian Colțescu. Nici până astăzi, un for care ar trebui să ne apere limba, și nu prin exagerări exegetice, ci prin simpla traducere a formelor lingvistice, nu a vorbit despre absurditatea acuzelor. Nu a catadicsit nici măcar să trimită instituțiilor acuzatoare fotocopii din „DEX”. În schimb, Academia uruguayană de litere, scrisă ea „mărunt” la nivelul unui frontispiciu care bate, totuși, grandoarea academiei noastre, a reacționat într-un caz similar. Și nu s-a ascuns după narațiuni literar-colocviale expediate pe rețelele de socializare, nici nu a scuzat prin feluriți oficiali limbajul propriului jucător, acuzat la rându-i de un „black” vocal, nu și vocativ!, ofensator prin faptul că nu a vorbit despre un „terți” ca fiind poate un alb, murdar!, de culoare închisă…

Academia uruguayană a dat așadar un comunicat ferm. Or, aceasta este diferența între un for care își împlinește misiunea, cu adevărat academică, prin vocație, și o instituție, mult mai gumoasă, mult mai stufoasă și spilcuită pe reverul prezenței doar cu numele. Iar forul uruguayan, în care doar rostul îi este scris cu literă mare, ca respect și recunoaștere pentru șansa de a se afla în slujba unei misiuni, nu s-a ferit nici să dea un comunicat oficial, nici să ironizeze capetele „mari” care trag „la indigo” felurite acuze cu presupusele discriminări la adresa negrilor, subliniind atât comiterea unei „nedreptăți grave faţă de sportivul uruguayan”, dar şi felul în care un for de fotbal si-a dovedit „ignoranţa, pronunţându-se cu privire la folosirea limbii spaniole fără să ţină cont de complexitate şi de context”.

De aceea, nu o academie ca structură instituțională ne lipsește nouă, ci prezența acesteia printre și pentru noi ca expresie a demnități… Pentru că a te oferi să vii ca martor într-un eventual proces nu constituie dovada unei judecăți de valoare dată de demnitate ori măcar o minimă inteligență observațională… Cel puțin nu atâta vreme cât respingi ferm implicarea prin redactarea, traducerea și trimiterea către forurile fotbalistice, și, în curând, cele juridice, a unui explicații oficiale vizând tocmai normele lingvistice a limbi folosite de un cetățean român.

Cezar Adonis Mihalache – Naţiunea