Moartea pictorului clujean Viorel Nimigeanu m-a întristat profund. Maestrul era unul dintre cei mai importanţi pictori contemporani români. Nimic nu părea să aducă vestea tristă şi cruntă a trecerii, deşi după Crăciun auzeam veşti că ar fi bolnav şi nu se simte bine. Până la Revelion, încă mai era activ pe reţeau de socializare şi mi-a urat „Sărbători Fericite”. În noiembrie 2019 m-am apropiat de maestrul Viorel Nimigeanu după organizarea, cu colegii biroului de la cultura primăriei, a expoziţiei „Culori clujene” la Cinema Dacia din cartierul Mănăştur, în prezenţa elitei culturale a Clujului. Era un om de spirit, cald şi foarte inteligent. Nu brava şi nu făcea pe interesantul aşa cum procedează unii confraţi mai tineri când dau puţin de succes. Era pictorul total, legat de Fiinţă, care-şi cunoştea valoarea autentică şi nu încerca să pară altceva decât ceea ce a fost: un artist de valoare născut pictor, nu făcut. Nimigeanu era născut pictor cu talent şi a muncit mult să fie ceea ce a ajuns la maturitate. L-am vizitat de câteva ori în atelierul său generos, iar în urma expoziţiei aniversare la 70 de ani de la Muzeul de Artă clujean din octombrie 2020 m-am apropiat şi mai mult de maestru. L-am vizitat cu familia acasă şi ateliar, unde am fost primit cu o căldură demnă de un mare boier al artei şi spiritului. Tablourile sale mă fascinau. Atunci am înţeles secretul valorii picturilor sale: legătura spirituală permanentă cu cerul, prin aprofundarea tradiţiilor ancestrale şi originare ale loculurilor natale şi umanităţii. El picta o „axis mundi” între cer, suflet şi pământul natal. Această axă magică i-a dat puterea de a transpune marea trecere a sufletului spre absolut în tablouri unice şi originale, cu câte 8 sau 9 straturi de culoare, până la forma finală car-i oferea originaritate şi culoare inconfundabilă. Viorel Nimigeanu avea simţul culorii. Trăia culoarea până în cele mai adânci şi nuanţate forme. Când picta Veneţia îţi transpunea atmosfera, prin culori pastelate, a inefabilei legături apă, cer, pământ şi arhitectură, unică în felul ei. Despre lumina de la Balcic mi-a spus maestrul că nu avea căldura concupiscentă a Veneţiei, ci teluricul unui pământ şi mări încercate de vremuri. Nimigeanu ştia să transpună locurile şi oamenii în picturile sale fără să confunde nuanţele şi spaţiile. Era genial, un pictor adevărat din stirpea lui Baba şi Ciupe.

Viorel Nimigeanu era şi un om profund religios legat fiinţial de spiritul creştin prin esenţializare. Iubea arta lui Constantin Brâncuşi, pe care a transpus-o ca idee în pictura sa. A pictat multe biserici ortodoxe din Ardeal. Era un Grigorescu al Transilvaniei. Începând cu anul 1978 este preocupat din ce în ce mai mult de arta monumentală, executând, de-a lungul carierei, fresca la mai mult de 30 de biserici din țară și străinătate. În 2010 își obține doctoratul cu lucrarea „Pictura bisericilor ortodoxe din Transilvania în secolul XX”. Era bistriţean şi era mândru de obârşia sa ţărănească. Despre Nimigeanu au scris cei mai mari critici de artă ai ţării de la Livia Drăgoi la Mircea Ţoca sau Negoiţă Lăptoiu. Pictorul Viorel Nimigeanu nu s-a lăsat ameţit de succes, ci a pictat cu pasiune şi har, ca un artist cu origini sănătoase de ţăran român, care ştie sensul blagian al vieţii. Nu a acceptat concesii sau compromisuri cu arta pentru bani cum au făcut alţi artişi care şi-au vândut sufletul lui Faust pentru glorie şi putere. El s-a dedicat doar artei autentice, fără se se lase cumpărat de laude sau interese pecuniare. Viorel Nimigeanu va rămâne în conştiinţa artistică şi în istoria picturii contemporane ca o voce a artei autentice, originare şi originale, care a făcut legătura armonioasă între neo-impresionism şi constructivismul milenarismului.

Ionuţ Ţene