De ziua lui Eminescu, i-am trimis lui Horațiu Mălăele articolul meu Seriozitatea lui Eminescu, iar el mi-a trimis o scânteie de vis, numele EMINESCU, scris cu majuscule negre, având litera M ca o inimă de culoare roșie. Fenomenal însemn de iubire absolută.

Și atunci ne-am propus să ne revedem. Nu ne mai văzusem tête-à-tête de când el îmi făcuse coperta la cartea Ludic, lubric și liturgic (2004), unde pe prima copertă apare desenul Voluptate, iar pe ultima, caricatura mea. Numai că acum avem să ne întâlnim mascați. El m-a recunoscut după „ochii oblici, de chinez”, iar eu după mersul lui puțin legănat și ridurile frunții, care îi încununează fața. Și poate m-am mirat că e nițel (cuvânt care rimează cu vițel, ca într-o comedie de la Shakespeare) înclinat, probabil de la atâtea aplecări la rampă, să primească aplauzele. Miile, milioanele de aplauze, pe care încă nu le-a pictat, nu le-a desenat, un ocean de talazuri numai de palme care se pocnesc, să se audă până dincolo de Mărcuța.

Dar a făcut altceva, niște pânze bombardate de liniuțe și puncte violent colorate, un delir cromatic de semne, ca furtuna din Tehomir, proza lui de chinogramă. Ca un vertij magistru al gestualismului. Când am văzut nemijlocit lucrările Autoportret I și II (acrilic pe pânză, 2006 și 2008), parcă mă aflam la MoMA, în sala unde tronează pânzele lui Jackson Pollock, creatorul unui desiș plastic de neimaginat, ca o tufă de scaieți, sălbăticie dusă la extrem, pe linia lui Twilight Tree, de ucrainianul Ivan Marchuk, un geniu al gestualismului.

Desigur, ca să-l cunoști pe Horăele, cum îl numesc eu pe Horațiu Mălăele în cartea Filmul erotic, unde scriu și despre filmul lui Nunta mută, trebuie să-i cunoști copilăria. Și Horăele e un copil. De altfel, personajul lui Horațiu, desenat în cele peste 3 500 de desene pe care le-a făcut, nu are un nume. I l-am dat eu. Trebuie să aibă un nume, iar Horăele este ca starea de enthusiasmos pe care o declanșează hora străbună sau dansul dyonisiac al satirilor. În copilăria unui artist, unui om, se află in nuce mugurii carierei lui. Așa i-am cunoscut în profunzime pe Eminescu, Brâncuși, Creangă, Enescu, Blaga, Arghezi sau Preda, cărora le-am dedicat filme. Și în povestirea Tehomir, Horațiu chiar își proiectează portretul său ideal sub forma copilăriei mature, încercate.

El este ca în satul lui cu oameni buni și cu minuni. Și cu fenomene inexplicabile, și cu luciditatea de judecător, dar care suportă ticăloșiile vremurilor, cum este cumplita scenă în care securitatea îi scoate ochii bunicului său. Poate de aici și geneza unui show longeviv ca Sunt un orb. Dar și seva din care s-au născut minunatele cugetări care brăzdează creația lui, precum „Nu refuza ajutorul imbecililor. Pentru a rămâne sus, îți trebuie unanimitate”. Sau „Mulți oameni există, puțini trăiesc”. Sau „La noi, ca să identifici un om de cultură dintr-o mulțime, nu-l arăți cu degetul, îl scuipi”. Sunt cugetări cu amprentă socială, dar cele mai multe sunt în legătură cu femeia, de unde rezultă un umor atroce, precum aici: „Se spune despre o femeie «ce cap frumos are!» sau «ce glezne frumoase are!». Eu cred că adevărul este undeva la mijloc”, formulare inspirată pe care am inclus-o și eu în dicționarul CHARTA MORALIA. Aforismele lui Horăele sunt antologice. Dar nu vreau să repet ce scriu alții, ce au spus mulți condeieri despre el, fiindcă aș fi redundant, și nu vreau să merg pe urme bătătorite.

O să încep de la întâlnirea noastră de la Teatrul „Bulandra”, sala Izvor, la intrarea actorilor, după repetițiile la piesa Take, Ianke și Cadâr, în care Horăele îl joacă pe Ianke, evreul. O, câte amintiri ne leagă de Sala Izvor a acestui teatru, în clădirea căruia se afla odinioară IATC, institutul de teatru pe care l-am absolvit amândoi, el la clasa de actorie, eu la critică, evocând momentele când i-am luat un interviu lui Liviu Ciulei despre Pădurea spânzuraților și când participam la repetițiile piesei Nepotul lui Rameau, la care ne invita David Esrig, să vedem cum se duelează dideronian Dinică și Moraru. Eu aveam să am o mare împlinire a vieții, când Esrig, care mă numea „un Mrozeck al României”, m-a invitat să fiu asistent la repetițiile spectacolului Trei gemeni venețieni, montat la TNB, cu Marinuș în rolul celor trei gemeni, iar Dinică în rolul lui Arlechino. Hărăele și-a adus aminte imediat de acest event și am schimbat opinii. Sigur, m-a mirat cum de el nu joacă în triplu rol, și pe Take, și pe Cadâr, nu numai pe Ianke, dar Horăele mi-a arătat masca. Sigur, cu masca nu se poate. Mai ales că el a fost atins de Mr. Covid, dar s-a izolat, s-a vindecat, a făcut deja și vaccinul anti-virus. Și eu, care eram speriat de măsurile lui Joe Biden, căci noul președinte vrea să termine repede cu virusul, impunându-le celor care vin în America să aibă dovada testului negativ și a vaccinării. Dacă nu, te bagă în carantină sau te trimite înapoi!

În holul Teatrului „Bulandra”, cu zeci de ani în urmă, țin minte că am văzut prima expoziție de caricaturi a lui Horațiu. Atunci el își începea explozia, urcușul ca grafician și artist plastic. Sigur că i-am urmărit cariera, că i-am văzut spectacolele, că am scris despre ele, la loc de chinogramă fiindcă Revizorul, montat la Teatrul de Comedie, unde el își dă măsura harului regizoral, dezvăluindu-ne un gânditor, un om care vede dincolo de rampă și care folosește histrionismul pentru a ne comunica profunde mesaje sociale și politice.

Îmi pare rău că, fiind plecat din țară, nu i-am putut vedea ultimele filme, Funeralii fericite și Luca. Dar nu-i timpul pierdut. Însă voiam să știu ce mai face desenatorul, cum mai stă cu linia. Și atunci Horăele m-a dus la galeria sa, galeria „Horațiu”, de pe str. Smârdan nr. 37, în chiar buricul centrului vechi al Capitalei. E o galerie mică, dar foarte spectaculoasă, unicat, fiindcă aduce a atelier, a spațiu de lucru. Toți pereții sunt împânziți de desenele, caricaturile și picturile sale, pe un culoar sunt afișe de la spectacole, iar tavanul este imortalizat cu zeci de cărți deschise, ca niște cărămizi cu foi, ce pot fi citite. Atmosfera respiră o stare de artă, de neliniște creatoare, de căutare a unui punct de sprijin pentru a muta Pământul din loc, cum spunea Arhimede. Își vine să strigi mereu: „Evrika!”

Actorul lipsește, prevalează artistul plastic și scriitorul, cu povestirea Tehomir la vedere. Și copilăria lui Horăele se vede și în tablourile sale. Ca în minunatul Miezul verii (ulei pe pânză, 2008), văzut ca un snop abstract de linii trase cu pensula. Sau ca în E vară! (2003), unde liniile, petele și cercurile fug în stoluri de păsări, ca la Miró. El pe el se vede în varii ipostaze, dar mereu ca un omuleț cu ochelari și cu părul în țepi, ca o tichie de clown. Evident, Horăele, cum i-am zis personajului naiv creat de Horațiu Mărălele în zeci și sute de autoportrete, seamănă cu Omulețul lui Gopo, desigur, în alt registru, unde jovialitatea și inocența Omulețului sunt înlocuite uneori de trăsături grave, de forța unui personaj interogativ. Horăele mereu întreabă, mereu e curios, mereu se miră de lumea în care trăiește. Are chiar un desen numit Mirări (2008). Dar tot ciclul „Fără cuvinte” este gopoid, ca în desenele din comoara Privirea lui Gopo. Horăele nu e comod, nu este naivul de dus cu preșul. Are chiar o răutate necesară, justițiară. Și toate aceste autoportrete sunt însoțite de aforisme, de meditații în versuri, așa cum vedem deplin în albumul unicat, numit subtil „HoARTiu Mălăele”, fiindcă este scos chiar la Editura ART.

Autoportretele personajului Horăele sunt de rebel, de protestatar, de mârâială la adresa lumii strâmbe în care trăim. Ba uneori are o figură demonică, luciferică, precum în autoportretul care deschide albumul. Și adesea personajul Horăele este contorsionat, îmbătrânit, ca unchiul Vanea cu tichie, sau îl descoperim în ipostaza unui orb (tuș pe hârtie, 2015). Prevalează, desigur, clown-ul, fiindcă actorul este reprezentantul buf al acestei lumi. În concepția sa despre existență, artistul își asumă fatalitatea. El este un înțelept realist. Viața l-a învățat să fie precaut și echilibrat.

Și prezența actorului se vede mai ales în aforisme. Sutele de spectacole în care actorul Horațiu Mălăele a jucat, își arată aici calitatea, prin valoarea pe care o acordă cuvântului. Cuvântul este încoronat, respectat, ca un diamant șlefuit la infinit. El are o acuratețe cum nu găsim în proza obișnuită a marilor scriitori, fiindcă literatura are o doză de imprevizibil, de stângăcie, ba chiar ea este remarcabilă atunci când este imperfectă. La Horațiu Mălăele, dimpotrivă, nimic nu este imperfect sau neglijat. La el cuvintele sunt studiate ca un biolog care citește lumea la microscop, sunt cântărite, eliberate complet de balast, devin perle.

Galeria este plină cu multe dintre lucrările ale căror reproduceri le găsim în album, precum toate tablourile realizate în ulei pe pânză. Un moment suprem al artei naive este suprarealismul, precum și toate mișcările de avangardă. Și portretele lui Horațiu sunt avangardiste. Decupat (ulei pe carton, 2002), de pildă, este cubist, seamănă cu felul cum compunea culorile Picasso. Picassian este și Un clovn (2007), ca și formidabilul Actor (1992), cu un chip pictat în zăbrele, iar o natură moartă, numită Fără cuvinte (2005), aduce cu avangardismul Almei Redlingler. Arta naivă este nemuritoare, fiindcă este fără vârstă, o permanență a copilăriei interioare.

Marea surpriză este că seriozitatea lui Eminescu se vede și în desenele și gândurile lui Horațiu Mălăele. Uneori gravitatea lui este așa de apăsată sau scatofagă, pestilențială, ca în schița Vidanja!, ruptă din Tehomir, încât îmi vine să-l numesc un fantast artist expresionist și să-l compar cu Egon Schiele, marele pictor austriac. Horăele nu este doar un comic care aduce veselie, este și un comic care aduce groază, revoltă, care meditează asupra sorții și a morții. El ne apare și ca un artist cuprins de neliniști, așa cu este chiar pânza cu acest nume, reprezentând niște arbori întunecați, cuprinși de urgia furtunii. Așa era și personajul creat de Egon Schiele, căruia i-am văzut zeci de prezențe în galeriile și Târgurile de artă americane. Personaj mutilat, contorsionat, cum apare și Horăele în câteva desene. Ba capul lui zburlit e uneori ca o dinamită. nu are gât. Gâtul e înșurubat, ca o gulie ștrangulată, ca în Ego (2006), aflat și pe coperta 1, fapt semnificativ pentru viziunea artistului. Făptura umană este distorsionată, precum și nudurile feminine, cum vedem și în desenul pe care Horațiu i-l dedică pictorului expresionist: Omagiu lui Egon Schiele (2013). Totul seamănă a victimizare. Iar Schiele a prevăzut prin arta sa chinuită holocaustul. Desigur, universul lui Horațiu Mălăele nu este atât de deprimant, el are și efulgurații din familia lui Gustav Klimt, contemporanul lui Schiele. Vezi acuarela Sărut (2016). Dar oare vitalistul Picasso, nu era și el trist? Clovnul lui Mălăele seamănă cu clovnii săi, pe care i-am văzut la muzeul Thyssen din Madrid.

Și aceste contorsionări se văd mai ales în grafica erotică, unde te aștepți să vezi amorul la bina, cum îl numea Caragiale. Sigur, amorul la români are multe echivalențe în grafica nudistă a lui Horațiu. Dar latura erotică nu este chiar așa de plăcută, are cruzime, are dezvăluiri atroce. Femeia este răstignită. Strofocată, ca în Amor (2016). Grotescă, ca în Dans (2012) și Studiu pentru Eva (2014). Sau pusă să meargă pe sârmă, ca în Fără cuvinte (2015). Ea este Himera (2010). Sau Amorul fluturelui gigantic cu Lucreția, femeia nestatornică (2013). Satira și ironia își găsesc aici echivalentul. Ba chiar nudurile și versurile de iubire sunt obsesia principală a acestui album. Iar autoironia erotică atinge suprema expresie în desenul Fără cuvinte (2018), în care chipul personajului seamănă leit cu sexul său.

*

Cartea HoARTiu Mălăele este un album autobiografic, cum o spune și titlul, unde avem o disecție a sinelui, artistul despre el, el cu sine, el fără de sine, el peste sine, el sub sine, el realist, magic, simbolist, abstracționist, dintr-o linie sau mai multe, o adevărată horăială, un delir, el își face chirurgia totală, se despică, se aplică, introspecția este nemiloasă, așa cum făcea și Gopo cu Omulețul lui, se autodecapita, vedea mai bine lumea prin autodemascare. Și Horăele își despică țeasta, ca în portretul numit chiar Decupat, cu un racord în desenul PPN (2006), în care eroul are un cap de pepene și, prin despicare, rezultă o felie de pepene pe care e gata s-o mănânce. Și asocierea cu fructele și legumele e continuă. Avem o salată pe cinste! În Autoportret (2004) arată ca o sfeclă roșie. Nici ridichea nu este ocolită. Nici țelina. Ce teribil e Autoportret (2005) în acuarelă! Dar păsările? Uite-l pe Horăele ca O bufniță (1995). Aceste autopsii sunt autodemascări concrete, el nu se iartă nici pe sine, nici pe alții, ca în povestirea Cere-ți scuze!

De altfel, pentru mine, rezistența albumului stă în povestirile pe care le intercalează printre desene. Satul și lumea lui sunt laitmotiv, desigur, ca în portretistica din schița Copilăria, sâmbure din care se va dezvolta arborele Tehomir. Personajul este Inocent, dar are și o doză țărănească de viclenie, cum chiar el se autodefinește. Categoric, Horațiu Mălăele scrie o proză poetică, reflex al actorului-poet. Metafora este dominantă. Este ceva paradoxal, te aștepți ca, actor fiind, autorul să scrie o proză plină de oralitate, dar nu se întâmplă așa ceva, cuvintele au o proprietate de artifex, sunt regale, plasate în fraze atent șlefuite. Este brâncușian, adică practică metoda șlefuirii îndelungate, cuvintele își bifurcă toate sensurile, sunt pline de revelații neașteptate. Lupta cu cuvântul este ca și lupta cu autoportretul. Din ce perspectivă să mă mai văd?, își spune graficianul. Și mai trage o linie neobișnuită, cum este senzaționalul nud în racursi Eva dormind (2017).

Viziunile lui Horăele față de artă sunt autoportrete originale, ca în desenul Cubism (2000), în care capul eroului este prins într-o cușcă, un prizonierat de papagal imobil și trist. Trist ca un copil de la orfelinat, cum spune el în videoclipul Ce e viața? Înțelegem multe din autopsia personajului, dacă îl vedem ca orfan. Fiindcă Horăele este mai mult trist decât vesel, el e mai aproape de orbi decât de văzători și ticăloși, care îl fac să spună „mâncam din mine cu aleasă silă”. Uneori taie în „canalia de pe uliți” (Eminescu) cu bisturiul unui chirurg, cum face în portretul epic Candid. Nu vrea să vadă ceea ce se vede. Povestirea Oarba este semnificativă. Până la un punct, seamănă cu Luminile orașului (1931), filmul lui Chaplin, dar e mult mai profundă, fiindcă este iubirea imposibilă dintre doi orbi, în care el este inițial văzător, dar se sacrifică, își dă ochii pentru ca ea să vadă. Și când ea îl vede că e orb, uită că ochii ei au fost ai lui!

Multe texte sunt nostalgice, amintiri despre Bucurescii lui Caragiale, despre actorii cu care a jucat și pe care i-a iubit, precum George Constantin, Gheorghe Dinică sau Radu Beligan. Și omagiile curg alături de foarte multe caricaturi, cu care se termină acest album. Din care eu lipsesc, deși Horațiu mi-a făcut cândva și mie caricatura, e publicată și pe cartea Măștile lui Caragiale (2002), dar el a uitat sau a rătăcit-o! Lipsește și colegul său parcă geamăn, Radu Vaida, de care era nedespărțit, pe care îi vedeam împreună, puși mereu pe ghidușii, când mergeam cu tramvaiul la căminul studențesc de pe Calea Griviței, unde am locuit și eu o vreme.

Horațiu Mălăele lucrează la mai multe diapazoane, are mai multe mâini, poetul este complementar cu desenatorul, ce nu poate exprima în cuvinte, pictează, regizează sau gesticulează pantomimic, și ce nu poate desena, scrie. În scris este ca Mircea Eliade, care spunea că el caută în lucrurile banale senzaționalul.

Așa este povestirea spectrală Caseta, o amintire în trepte, a unui copil care își vede mama dormind într-o celulă, o închisoare securistă, ca în Tehomir, desigur, și apărând-o de un țânțar, pe care îl omoară, văzându-i sângele supt de la mama lui, care dormise descoperită. Apoi el se vede pe sine bătrân, dezvăluindu-i nepotului său o bucată de zugrăveală cu o pată în mijloc, conservată într-o casetă. Ce e oare acea „bucată cenușie și murdară” din mâna bunicului?, vrea să știe copilul. E mama mea, răspunde bătrânul. Sunt treptele unui vis, dar cu această metafizică urmă în care este conservată iluzia vieții. Este aici, categoric, un reflex eliadesc formidabil, ca o replică la povestirea lui Mircea Eliade Incognito la Buchenwald, unde există un joc fantastic între raza de soare și pata de pe peretele închisorii, care se preface într-o lumină incandescentă. Ideea este exprimată de personajul Darvari, care ne învață „să privim misterul camuflat în cele mai obișnuite lucruri, cum ar fi niște banale pete decolorate de soare”. Caseta bătrânului este un astfel de mister camuflat, fiindcă el o vede într-o pată de zugrăveală pe mama sa!

În limbaj de un realism moromețian este povestirea Trenul de Pașcani, care începe cu o imagine comună, a unei țărănci care așteaptă într-o gară pustie trenul de Pașcani, mâncând salam de vară cu pâine, dar în loc de trenul de persoane, apare „Orient Expres”, un tren regal, trenul care i-a inspirat lui Sergiu Nicolaescu un film. Lumea din acest tren de lux contrastează puternic cu gara, cu așteptarea și cu trenul de persoane care va veni. Parcă am fi în Mihail Sebastian, în Steaua fără nume. Deși Orient Expres este ca de pe altă lume, atrăgător, exotic, cu reclama că el te va duce gratis într-o călătorie prin Veneția, Viena și Paris, țăranca cu salamul de vară în brațe rămâne impasibilă, nu-i pasă, n-o mișcă, ea se va urca în tenul ei care o va duce la Pașcani, unde probabil are casa și o așteaptă copilașii. Dar de unde vine, cum de a ajuns ea aici, în gara pustie, necunoscută, nu știm, nu aflăm. La fel, nu știm nici despre autor, rătăcitorul Horăele, ce căuta el acolo, să vadă ce-a văzut, în gara pustie, din care pustie? Și încotro se duce? În ce altă pustie?

Grid Modorcea, Dr. în arte