Uimirea și recunoașterea propriei noastre necunoașteri reprezintă actul suprem de smerenie în fața Miracolului. Minunile ne grăiesc despre Dumnezeu, de aceea fără de a le tăgădui, ispiti, îmboldi sau ignora, se cuvine să ne apropiem de adierea miresmei lor cu credință. Minunile sunt chipuri prin care Dumnezeu se exprimă, dar pentru aceasta este nevoie și de om. Fără prezența omului, minunile ar fi doar niște pure fapte arbitrare. Minunile pleacă de la Dumnezeu spre om. Cucerit de frumusețea omului, „Dumnezeu a fost silit să-l răsplătească cu o îndestulătoare prețuire” (N. Sturza, Voi sunteți dumnezei, p. 206).

În duminica aceasta reintrăm în șirului duminicilor de dupa Rusalii. Aceste duminici ne reorientează, la început de an calendaristic, spre praznicul Învierii. Duminica a XXIX-a după Rusalii ne prezintă o pericopă evanghelică de la Sfântul Luca: Vindecarea celor 10 leproși (Luca 17, 12-19).

În cuprinsul textului evanghelic se relatează că Mântuitorul a fost întâmpinat de 10 leproși, care de undeva din depărtare I s-au adresat, știut fiind că lepra este o boală contagioasă. Aceștia erau respinși de comunitatea lor, nu puteau participa la slujbele de la templu și nu se puteau apropia de locuințele oamenilor din prisma transmisibilității bolii. Sau adresat Mântuitorului din depărtare și la cuvântul lor, la rugămintea lor, Domnul Hristos le spune: „Mergeți și vă arătați preoților”. De ce îi trimite pe leproși spre preoți, spre liderii religioși ai comunității? Pentru că, în conformitate cu prescripțiile legii vechi-testamentare, aceștia erau abilitați să le ofere „certificatul medical” care să dovedească că s-au vindecat și nu mai sunt periculoși pentru societate. Surprinzător este modul în care se desfășoară acest episod. Domnul Hristos nu le spune că s-au vindecat de lepră, nici că se vor vindeca, ci îi trimite să se arate preoților. Leproși nu pun niciun fel de întrebare, ci pleacă fără ezitare să se arate preoților, semn că au avut deplină încredere în cuvintele Lui.

Toți cei bolnavi de păcat se pot vindeca, dacă cred în Hristos și merg la preoți pentru a lua „certificatul iertării păcatelor” prin Taina Spovedaniei. Dacă acest miracol al vindecării de lepră este un eveniment deosebit, cu atât mai mare este evenimentul prin care este curățat sufletul omenesc de păcate.

Domnul a vindecat zece leproși, însă doar unul s-a găsit să-i mulțumească, atunci Mântuitorul i-a zis: „Oare nu zece s-au curățit? Ceilalți nouă unde sunt? Nu s-a găsit să se întoarcă să-i dea slavă lui Dumnezeu decât numai acesta, care este de alt neam?”, arătând prin aceasta că dorește să mulțumim binefăcătorilor noștri și mai presus de toate lui Dumnezeu. Cei nouă au simțit că o dată ce s-au vindecat nu este nevoie să mai facă nimic, pot să reintre în deplinătatea comunității fiind absolviți de orice restricții pricinuite de boală. Samarineanul știa că pentru această minune nu are niciun merit.

Recunoștința răsare puternic în inimile oamenilor, atunci când ceea ce primim nu este meritat, atunci când are loc o minune. Când considerăm că merităm ceva și primim acel lucru, îl primim ca și cum ni se cuvine. Așa este și cazul celor nouă evrei, în schimb samarineanul, un om care nu avea niciun drept în cadrul poporului evreu, știa că nu avea niciun drept la această minune, iar atunci inima i s-a umplut de recunoștință.

Cu toții simțim că avem dreptul la grija omenească, dreptul la tot ceea ce poate oferi pământul și dreptul la ocrotirea și iubirea lui Dumnezeu. Îndreptățirea este obstacolul principal în fața recunoștinței. Îndreptățirea îl face pe om incapabil de iubire și insensibil la provocarea iubirii. Când omul se îndreptățește pe sine alungă disponibilitatea de a fi recunoscător. Cu alte cuvinte, omul fuge de Dumnezeu pentru că are ispita existenței autonome. De aceea, când primim un dar ne raportăm cu superficialitate față de cel care ni l-a oferit, spunem un mulțumesc din complezență fără o recunoștință sinceră și înflăcărată care să nască, de ce nu, dorința de a oferi și a fi generoși cu cei din jur. Dacă am fi cu adevărat recunoscători pentru darurile primite, cu siguranță am fi mult mai sensibili la nevoile celor de lângă noi.

Să fim recunoscători lui Dumnezeu, dar nu printr-un act de recunoștință abia simțit, ci trăit în fiecare faptă a vieții noastre. Acolo unde suntem recunoscători față de lucrarea lui Dumnezeu este semn de inteligență duhovnicească, e semn de credință, nu de simpla împlinirea a unei datorii. Ne lărgim inima pentru a-L primi pe Dumnezeu. Recunoștința este vârful existenței noastre. A fi recunoscători înseamnă a fi în vârf. Să urmăm pilda „celui de alt neam”. Fiecare dintre noi avem pentru ce și către cine să ne exprimăm recunoștința și a fi mulțumitori.

Pr. Prof. Silviu Rad