Pe parcursul săptămânii care a trecut am trăit bucuria marelui praznic al Botezului Domnului sau „Sărbătoarea luminilor”, așa cum este denumită această zi a bucuriei. Nu numai omul se umple de lumină, ci întreaga creație este impregnată de lumina dumnezeiască, de harul divin. Cel care este Lumina vine să ne aducă nouă lumina, strălucirea care odinioară a fost pierdută prin căderea în păcat, ne este acum dăruită. Lumina dumnezeiască pătrunde din nou omenirea.

Domnul Iisus își începe activitatea de propovăduire după episodul ispitirii din Pustiul Carantaniei, în care se oglindește lupta pentru misiunea Sa, este o coborâre în primejdiile care-l pândesc pe om, căci numai așa poate fi ridicat omul căzut.

Evanghelia de astăzi ne relatează începutul activității de propovăduire a lui Hristos care începe cu imperativul: „Pocăiți-vă, căci s-a apropiat împărăția cerurilor”. Îndemnul lui Hristos devine deschidere spre sensul deplin, Împărăția lui Dumnezeu. Hristos ne invită să participăm la lucrarea Lui de căință pentru om. Mântuitorul ne cheamă să ne deschidem inima pentru a-L lăsa să intre la noi. Prin dragostea noastră acceptăm ca dragostea divină să devină lucrătoare în noi, iar dacă alegem să ne zăvorâm inima „Dumnezeu nu silnicește alegerea omului, nu îl mântuiește cu forța, ci pătimește și compătimește cu alegerile noastre greșite” (Arh. Melhisedec, Prin tărâmul pocăinței, p. 27 ).

Hristos ne cheamă la deplina convertire, la schimbare a părerilor, a convingerilor, pentru ca El să ne poată atinge cu adevărat inimile. În sensul ei cel mai adânc convertirea religioasă este: „întoarcerea către Dumnezeu, trecerea de la necredință la credință, de la întuneric la lumină sau de la moarte sufletească la viață. Este schimbare, dar este și punct de trecere, un moment de mare intensitate și forță, care îți înnoiește și reorganizează întreaga ființă lăuntrică” (Paul Siladi, Riscul iubirii, p. 89). Convertirea este doar începutul acestui drum anevoios spre deplina pocăință.

Orice act de pocăință, chiar din prima sa etapa, dacă putem să-i spunem așa, și anume convertirea, implică o reală revoltă. Omul se revoltă împotriva propriului eu. Din proprie inițiativă pornește un război cu răul pe care-l simte în sufletul său, devine conștient că schimbarea trebuie făcută în interiorul său, nu în exterior. Trebuie să-i cerem stăruitor lui Dumnezeu să ne ajute să ne golim mintea și cugetul de tot ceea ce ne face să fim imuni la chemarea Sa. „Imunizarea” față de Creator ne poate spulbera.

Dumnezeu, știind slăbiciunea firii umane în fața păcatului, ne adresează chemarea la pocăință continuă. Adică, zi și noapte, să ne cercetăm faptele noastre, chiar și faptele cele bune, poate nu le-am făcut pe cât de bine era nevoie. Și sigur nu le-am făcut atât de bine, desăvârșit este numai Dumnezeu.

Hristos așteaptă de la noi schimbarea, metanoia, înnoirea minții, orientarea fundamentală a vieții pentru a se ajunge la îndumnezeire. Să ne transformăm lăuntric pentru a ajunge la o smerenie totală prin care să ne recunoaștem ticăloșia interioară și să ne deschidem inima față de darurile Sale. Lucrarea lui Dumnezeu prin harul său este indispensabilă în acest demers de reașezare în fața divinului. Însă, este nevoie ca Dumnezeu să fie primit: „ Iată, stau la ușă și bat; de va auzi cineva glasul Meu și va deschide ușa, voi intra la el și voi cina cu el și el cu Mine” (Apoc. 3, 20).

Pentru a ne întâlni cu Hristos și a fi cu adevărat liberi este nevoie de strădanie și stăruință. Să ne golim mintea de tot ceea ce ne face surzi și muți la cuvântul lui Dumnezeu.

Pr. prof. Silviu Rad