Muzeul Etnografic al Transilvaniei, deschide pentru public în 15 ianuarie 2021, cu ocazia Zilei Culturii Naționale, expoziția „VASILE STOICA – MARE DIPLOMAT ȘI OM DE CULTURĂ”. Expoziția va fi deschisă în perioada 15 ianuarie – 14 martie, de miercuri până duminică, între orele 10-18, la sediul central al Muzeului str. Memorandumului nr. 21.

Proiectul expozițional a fost inițiat de Muzeul Țării Făgărașului „Valer Literat” şi Asociația Ștefadina din București, sub coordonarea prof. univ. dr. Ioan Opriş.

Bogata documentație provine de la Arhivele Naționale ale României, Arhiva Diplomatică, Arhiva Militară, Biblioteca orășenească şi Muzeul „Gheorghe Lazăr” Avrig, Lia Maria Stoica-Vasilescu, Ioan Opriş, Maria Grancea, Martin Rill. Obiectele prezentate aparțin colecției Stoica-Vasilescu. Expoziția „VASILE STOICA – MARE DIPLOMAT ȘI OM DE CULTURĂ” a fost expusă până acum la Muzeul Național Brukenthal din Sibiu, Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti” din București, în prezența Președintelui Academiei Române, Acad. Ioan Aurel Pop, la Muzeul de la Chişinău – Republica Moldova, la Muzeul Orașului Oradea și la Muzeul Maramureșan din Sighetu Marmației.

Această expoziție omagială a ajuns și pe simezele muzeului nostru, fiind oferită publicului clujean prin grija prof. univ. dr. Ioan Opriș.

Vasile Stoica (1 ianuarie 1889 Avrig – 27 iulie 1959 Jilava)

Vasile Stoica aparține generației Marii Uniri, contribuțiile sale la împlinirea şi desăvârșirea acesteia așezându-l între cei mai de seamă reprezentanți ai ei. Format în școlile Transilvaniei vrednic servite de dascăli luminați, prin susținerea Fundației ,,Gojdu”, el s-a impus prin calități excepționale ca lider, în vremea studiilor universitare de la Budapesta, fiind ales președinte al Asociației ,,Petru Maior”. După absolvirea acestora, şi a unei specializări în filologie sub conducerea profesorului Beöthy Zsolt (1913), ASTRA l-a numit profesor la Şcoala de fete de la Sibiu (1913-1914) iar Vasile Goldiş l-a cooptat între redactorii ziarului ,,Românul” de la Arad. Mobilizat ca ofițer în armata austro-ungară, a decis la 3 octombrie 1914, să treacă în Regat, alăturându-se grupului de patrioţi transilvăneni (Goga, Lucaciu, Rusu Abrudeanu, Moţa, Schiopul, Tăslăuanu, Lapedatu ş.a.) care militau, aici, pentru unirea cu România. A contribuit direct prin articole de presă, conferinţe şi două cărți (Habsburgii, ungurii şi românii – 1915 – şi Suferinţele din Ardeal – 1916) la prezentarea opţiunilor de unire.

La intrarea României în război, s-a înrolat voluntar iar proclamaţiile regale pentru armată şi naţiune îl au ca autor; a luptat direct pe front, în Valea Oltului şi pe Argeş, fiind rănit de două ori. Remarcat pentru abilitățile sale excepționale a fost trimis – împreună cu Vasile Lucaciu şi Ioan Moţa – în SUA cu misiune specială. Aici a reuşit să unească asociațiile românilor americani în Liga Națională (5 iulie 1918) şi să pună bazele primei unități de militari voluntari dintre aceştia. În scopul informării publice şi a conducătorilor SUA a tipărit într-un tiraj mare broșuri de prezentare a provinciilor românești, hărți şi memorii de susținere a cauzei acestora, determinând presa cotidiană să dea atenţie dezideratelor lor. Împreună cu liderii mişcărilor naţionale cehoslovace, poloneze şi sârbocroate a militat pentru Uniunea Medio-Europeană (președinte Th. Masaryk, prim-vicepreședinte V. Stoica), care a adresat memorii președintelui W. Wilson, contribuind la formarea unei opinii corecte asupra evoluției popoarelor din Europa centrală şi de sud-est şi a susținerii eliberării lor.

Erou de război, orator, poliglot şi energic militant pentru unitatea neamului românesc, V. Stoica a fost chemat de I. I. C. Brătianu la Paris ca să servească delegației României, ca expert tehnic la Conferința de Pace. A sprijinit ca atare demersurile acesteia prin legăturile sale întinse şi buna apreciere dobândită în plan diplomatic. Calitățile sale l-au recomandat pentru o nouă misiune în SUA, aceea de organizare a serviciilor consulare. Întors în țară (1920), a intrat în diplomație la propunerea lui Take Ionescu, conlucrând cu acesta, cu I. G. Duca și, mai ales, cu N. Titulescu la consolidarea postbelică a României; în această direcție s-a remarcat ca autor al mai multor documente oficiale prezentate la importante reuniuni ale Ligii Națiunilor și Micii Înțelegeri, încredințându-i-se misiuni diplomatice la Geneva, Londra, Bruxelles, Roma, Paris, Atena, Belgrad, Berlin, Praga ş.a. În anii 1929-1930 a condus Agenția internațională de presă RADOR.

Deceniul al patrulea a încununat cariera diplomatică a patriotului Stoica prin trimiterea sa ca ministru al României în Albania, Bulgaria, Letonia, Lituania și Turcia; în respectiva calitatea a promovat interesele naționale, susținând relațiile bilaterale bazate pe reciprocitate și informând, ca fin analist, evoluția de pe scena politică internațională. Ca semn de prețuire a serviciilor sale, a fost onorat prin cele mai înalte decorații acordate diplomaților.

În contextul izbucnirii celui de al Doilea Război Mondial și al presiunilor pe seama României, ambasadorul Vasile Stoica a fost numit subsecretar de stat la Ministerul Propagandei Naționale; aici l-au surprins evenimentele dramatice din vara anului 1940, soldate cu dureroase pierderi de teritoriu național. Adversar al cedărilor și noii orientări politice, și-a dat demisia, rămânând în Ministerul Afacerilor Străine ca șef al Oficiului de Studii. Democrat convins, adversar al fascismului și susținător al neimplicării României în război, a fost marginalizat și i s-au limitat atribuțiile. Sub îndrumarea sa s-au întocmit materiale de prezentare a realităților istorice, demografice și etnografice din provinciile păgubite prin deciziile militare germano-italo-sovietice, hărți, cărți, sinteze și, direct, memorii adresate conducerii statului în vederea scoaterii din război și a pregătirii Conferinței de Pace.

La 23 august 1944 a fost numit director politic în Ministerul Afacerilor Străine, iar la 6 martie 1945 secretar general, poziție din care a contribuit la salvarea multora din diplomații români blocați în străinătate, ca și la instalarea unor raporturi corecte cu Comisia Aliată, promovând interesele naționale în noul context postbelic. Fiind diplomatul cel mai avizat în problemele teritoriale, ferm democrat și pacifist, guvernul i-a încredințat, la 9 iulie 1946, postul de trimis extraordinar și plenipotențiar în Olanda, cu acreditare și în Belgia. În noua sa poziție a sprijinit direct guvernul român, respectiv delegația acestuia la Conferința de Pace de la Paris. Din acest post a fost rechemat în 1947, scos din rândurile diplomaților și ostracizat.

În situația nou creată, a plănuit o încercare de plecare ilegală în străinătate, nedusă la îndeplinire, în temeiul căreia a fost închis și condamnat, la 31 martie 1948, trecând prin închisorile de la Aiud, Giurgiu, Văcărești și Jilava. Eliberat după 7 ani, în decembrie 1958 Tribunalul Militar București l-a condamnat la 10 ani închisoare corecțională pentru ,,atitudinea dușmănoasă”, anti-guvernamentală. Bunurile i-au fost confiscate iar calvarul său a durat, de data aceasta mai puțin, murind la Jilava (27 iulie 1959).

Reabilitat în 1970 în urma unor stăruitoare și repetate demersuri ale soției sale, Paula, i s-au adus osemintele la Avrig, fiind îngropat creștinește lângă ai săi. Mărturia ultimelor zile ale patriotului o datorăm unui istoric, Alexandru Zub, ,,coleg” de suferință cu acesta la Jilava – iar un artist, sculptorul George Apostu i-a dăltuit în piatră crucea ce-i străjuiește numele și-l amintește pentru eternitate.

NapocaNews