Nici măcar o petiție… Nici măcar un apel public pentru salvarea ei… Nimic pentru a păstra ceva din ea… Pentru că nu intră pe lista intereselor „publice” ale acelora care influențează și manipulează… Ea este doar o parte a trecutului nostru industrial și atât. Acel „atât” care nu prezintă interes pentru a demara vreo acțiune, nu monumentală, ci măcar minimă de conservare, de punere în siguranță a ceea ce a mai rămas dintr-o industrie petrolieră a începuturilor… A începuturilor noastre ca lecții pentru cei ce au venit după… Și nu mai consemnăm nici afișarea unui fond național guvernamental pentru capitalizarea unei societății parte a istoriei, prin preluarea de resurse din fondul „Proprietatea” (al proprietății noastre, nu?!), nici o acțiune „in extremis” pentru includerea vestigiilor de început de secol în zona patrimonial-monumentală, pentru a păstra măcar părțile-emblematice de istorie petrolieră, de muzeu încă viu al începuturilor noastre dar și ale altora.

După ce va fi rasă de pe pământ, după ce buldozerele vor trece nepăsătoare peste ultimele ei strigăte dintre ruinele disperării, poate va așeza cineva, undeva într-un colț al vreunui viitor „mall”, și o plăcuță a aducerii aminte… Pentru că la atât se reduce putința noastră în fața unei istorii mult prea monumentale pentru a o înțelege… Pentru a spune că am fost acolo, că i-am fost contemporani, dar nu prezenți în sensul de apărători al fiecărei bucăți de fier-zidire, de nit-unitate, ci doar părtași ai declinului, falimentării și dizolvării… Că am fost noi singuri împotriva noastră… Nu alții contra noastră… Că tot ceea ce nu au reușit războaiele, au săvârșit și sfârșit anii de abandon. Abandonul din noi și de noi. Lașitatea, comoditatea, nepăsarea și distanțarea de repere pentru care, în alte țări, ar fi ieșit oamenii în stradă, ar fi mărșăluit pe sub geamurile ocârmuirilor, ar fi strivit în picioare aroganța moroilor economici și guvernamentali.

Dar nu doar lașitatea ne-a adus aici… Ci și desprinderea de interesele noastre ca neam. De ruperea de rădăcinile trecutului. De abandonarea a ceea ce am fi putut fi pentru un statut a ceea ce nu mai suntem pentru că noi am vrut așa; căci așa ne-a fost mai ușor…

Și nu decizia de declarare a falimentului primei rafinării din România, șochează… Ci trădarea la care asistăm dar tăcem… Tac nenumărații „specialiști” în părerologii financiar-economice. Tac zecile de voci apărătoare a te miri ce proiecte străine ființei noastre neaoșe. Deși faptul că o instanță a decis și dizolvarea societății „Steaua Română” din Câmpina ar fi trebuit să ne ridice lângă gurile de foc ale tunurilor dreptății. Pentru ca dizolvarea este polița de asigurare a trădătorilor și cârpelor lor slugarnice că nimic nu va mai înturna lucrurile din drum. Că nimic nu se va pune ultimă pavăză în calea tăvălugurilor nivelatoare.

Și nici măcar o voce dinspre instituțiile oricum neveghetoare ale patrimoniului nostru nu se aude… Nici un cuvânt nici dinspre muzeele tehnice… Pentru că tot ceea ce a fost strălucitor în istoria noastră nu își are locul nici în muzee… În noile muzee, dintre cele transformate, corectate, îndreptate din perspectiva unor corectitudini cu tente și analogii de învinuiri istorice… Căci acolo au loc doar ororile inventate și așezate cu mâna noastră în vitrinele menite a privi spre „viitor”…

Am tăiat platformele maritime pentru care alții ar fi construit muzee. Nu pentru neuitare, căci acele lucruri nu pot fi uitate, nu pot fi șterse din identitatea unui neam decât deopotrivă cu neamul, cu acel neam transformat dintr-o națiune luminată într-un popor orbecăind către nicăieri, ci pentru a le proteja.

Iar astăzi doar consemnăm… La steaua care a fost… La steaua cea română ce istorie ne-a scris… Acolo unde nu doar că nu vor mai ajunge nici privirile, dar nici gândurile nu își vor mai croi drum… Pentru că nu vor mai știi a ști…

O, tu, poet ce în nemurire ne-ai prevăzut un „deja vu” al neputinței, de pe cerul tot mai neastral pentru destinul nostru, încă o stea își pierde lucirea văzului nostru… Și nici măcar un pumn de praf de stele al retrezirii pentru mai târziu nu vom mai strânge de pe urma ei… Căci, ea nu doar apune, ci e ștearsă din fiecare fibră ce ar mai putea pâlpâi vreodată în noi…

Cezar Adonis Mihalache – Națiunea