Cu toate minciunile lui Stalin şi ale Aliaţilor anglo-americani, că uciderea în masă a peste 20 mii de ofiţeri polonezi a fost făcută de către hitlerişti, elita de la Varşovia nu s-a lăsat păcălită de propagandă şi a militat pentru comemorarea martirilor militari şi pentru cunoaştere de către lumea civilizată a crimelor NKVD. Şi România, în urma pactului secret între Molotov şi Ribbentrop, din august 1939, a pierdut Basarabia şi Bucovina de Nord în favoarea Rusiei comuniste şi a cunoscut drama crimelor în masă înfăptuite de comisarii comunişti sovietici. Crimele au fost denunţate atunci când armata română a a eliberat, după 22 iunie 1941, pământul strămoşesc. Din păcate, instaurarea comunismului şi ipocrizia anglo-americană de a se fi aliat cu comuniştii ruşi a împiedicat cunoaşterea de către opinia publică a crimelor regimului sovietic din perioada ocupaţiei de un an de zile 1940 – 1941 a Basarabiei şi Bucovinei de Nord. Un caz de genocid asupra civililor români este cel de la Fântâna Albă (Bucovina de Nord). Cândva parte din regiunea istorică Bucovina a Principatului Moldovei, satul Fântâna Albă a devenit parte a României, în Plasa Siretului a județului Rădăuți, după Unirea Bucovinei cu țara, la 28 noiembrie 1918. După 20 de ani, istoria avea să mai răscolească o dată destinul acestor locuri. Trupele Armatei Sovietice și-au făcut apariția în Fântâna Albă la 30 iunie 1940, după semnarea a Pactului Ribbentrop-Molotov (1939), care avea să depărteze Bucovina de Nord de România.La 19 noiembrie 1940, 40 de familii (105 persoane) din localitatea Suceveni au încercat să treacă graniţa noaptea la Fântâna Albă.

Surprinşi de patrulele sovietice, a avut loc o confruntare în care 3 au fost ucişi, 2 răniţi şi capturaţi de sovietici. Restul grupului (inclusiv 5 răniţi) a reuşit să ajungă la Rădăuţi. Drept represalii, autorităţile sovieto-ucrainene au ordonat arestarea şi deportarea tuturor rudelor celor 105 de persoane. A urmat o altă încercare de refugiere în România a peste 100 de persoane din localităţile Mahala, Ostriţa, Horecea şi alte câteva sate, aceştia având mai mult noroc şi reuşind să treacă în România. Aceasta a dat încredere şi altor oameni, de aceea în noaptea de 6 februarie 1941 un grup de 500 de persoane din satele Mahala, Cotul Ostriţei, Buda, Şirăuţi, Horecea-Urbana şi Ostriţa a încercat să treacă în România. Oamenii au fost surprinşi însă şi atacaţi cu rafale de mitralieră din mai multe direcţii. Au fost ucişi foarte mulţi, inclusiv organizatorii N. Merticar, N. Nica şi N. Isac. 57 de persoane au reuşit totuşi să se refugieze în România, dar alţii 44 au fost arestaţi şi acuzaţi că ar fi fost participanţi la o contrarevoluţie. La 14 aprilie, 1941, 12 dintre ei au fost condamnaţi la moarte, iar restul de 32 la 10 ani de muncă forţată şi pierderea drepturilor civile pentru 5 ani. Ca şi în cazurile anterioare, toate rudele lor au fost considerate trădători de ţară, arestate şi deportate în Siberia. La începutul anului 1941, NKVD a lansat zvonuri potrivit cărora sovieticii ar fi permis trecerea graniţei în România. Drept urmare, la 1 aprilie, 1941 un grup mare de oameni din mai multe sate de pe valea Siretului (Pătrăuţii-de-Sus, Pătrăuţii-de-Jos, Cupca, Corceşti, Suceveni), purtând în faţă un steag alb şi însemne religioase (icoane, prapuri şi cruci din cetină), a format o coloană paşnică de peste 3.000 de persoane, şi s-a îndreptat spre noua graniţă sovieto-română. În poiana Varniţa, la circa 3 km de graniţa română, grănicerii sovietici îi aşteptau ascunşi în pădure; au tras din plin cu mitraliere, încontinuu, secerându-i.

Supravieţuitorii au fost urmăriţi de cavalerişti şi spintecaţi cu sabia. Prăbuşirea Imperiului sovietic a scos însă acel căluş, din cauza căruia atrocităţile comise la Fântâna Albă au rămas un secret nemărturisit al celui de-al Doilea Război Mondial. Oamenii au început să vorbească. “Vrem să începem să facem săpături, să descoperim cadavrele, dar nu am obţinut încă permisiunea din partea autorităţilor”, spune Petru Grior, un lider al comunităţii române locale. Ecaterina Suceveanu, în vârstă de 67 de ani, stă în ograda casei ei şi îşi aminteşte de vărul ei, Constantin, şi de sute de alţi români care au fost împuşcaţi fără milă în locul acela. Soldaţii au deschis focul în oamenii care mergeau în procesiune spre România, ţinând sus, deasupra capetelor, crucile mari, pe care le luaseră din bisericile satelor lor. “Nu am să uit niciodată Duminica aceea de Paşte.” După masacru răniţii au fost legaţi de cozile cailor şi târâţi până la 5 gropi comune săpate dinainte, unde au fost ingropaţi, unii fiind în viaţă încă: bătrâni, femei, copii, sugari – vii, morţi sau muribunzi. Două zile şi două nopţi s-a mişcat pământul în acele gropi, până toţi şi-au dat duhul. O supravieţuitoare, care a cerut ca numele să nu îi fie menţionat, a declarat că a văzut, mai târziu, cum se mişca stratul subţire de pământ aruncat peste groapa comună din pădure, deoarece unii dintre cei care fuseseră îngropaţi acolo mai erau încă vii. Fântâna Albă, cum e denumit locul în limba română, se află în Bucovina de Nord, o parte din România care a fost anexată cu forţa de dictatorul sovietic Iosif Stalin în 1940, împreună cu alte provincii româneşti, încălcând chiar şi înţelegerea cu Hitler din august 1939. Numărul exact al victimelor masacrului de la Fântâna Albă nu este cunoscut. Românii din partea locului spun că ar putea fi chiar şi 5.000. După masacru a fost declanşată o operaţiune vastă de represalii. Astfel, în noaptea zilei de 12 spre 13 iunie 1941, peste 13.000 de români au fost ridicaţi din casele lor şi deportaţi în Siberia şi Kazahstan. Au supravieţuit puţini.

Locul există astăzi și este marcat cu un obelisc și o cruce. Începând din anul 1991, satul Fântâna Albă face parte din raionul Adâncata al regiunii Cernăuți din cadrul Ucrainei independente. Conform recensământului din 1989, majoritatea locuitorilor o formau rușii-lipoveni (91,79%), iar numărul locuitorilor care s-au declarat români plus moldoveni era de 2 (0+2), adică 1,03% din populație. Subiectul masacrului a fost considerat tabu până în anii ‘90, fiind interzisă de autorităţile sovietice şi ulterior de cele ucrainene orice referire la el sau comemorare a lui. Doar din anul 2000, autorităţile ucrainene au permis oficierea unui parastas pentru odihna românilor care şi-au dorit doar să trăiască în România. Crimele de la Fântâna Albă reprezintă un Katyn românesc, pe care autorităţile române le ignoră şi în perioada democraţiei.

Ionuţ Ţene