Poate nu ne bucurăm cu adevărat pe măsura evenimentului și pentru că nu reușim să deslușim, pe de-a întregul, de ce s-au înveselit și cei ce nu aveau de ce să o facă… Și atunci este firesc să cazi un pic pe gânduri chiar dacă momentul este istoric. Ba, de parcă nu era suficientă această îndoială, a mai venit și propaganda budapestană cu scornelile despre dreptul unguresc asupra munților de la Roșia Montana. Și felul în care ei se bucură de zona intrată în patrimoniul mondial, pentru că nu se va exploata aurul, argintul și feluritele metale rare asociate acestora până nu („li”) se vor întoarce munții „acasă”… Or, este firesc să te oprești un pic să te întrebi: am greșit cu această insistență de a include zona în patrimoniul universal? Dacă, fără să vrem, am mers pe cartea unor manipulatori și am făcut jocurile unor sfere de interese din zona ruso-maghiară? Chiar ruso-turco-maghiară dacă privim pleiada de politicieni ce a început a jeli a sărăcie montană pe vecie la Roșia…

Da, este ceva nefinalizat în decizia Unesco… Este ceva ce ar trebui să ne pună pe gânduri… Căci ne poate întrista ceva în noua formulă de protejare a zonei, neîndoielnic, ar trebui să deplângem, nu că Roșia Montana fost cuprinsă în patrimoniul universal, ci faptul că acest lucru s-a întâmplat doar cu ea! Pentru că nu doar sfera delimitată de minele de aur, de galeriile romane, de casele-artefact ar fi trebuit inclusă, nu doar munții care au scăpat de mutilare pentru a fi făcut loc bazinelor cu ape cianurice, nu doar pădurile care au fost salvate de drujbe și gatere, ci Apusenii pe de-a întregul ar fi trebuit incluși. Chiar țara de la un colț la altul! Să mai fi scăpat câteva păduri de tăiere, câțiva munți de distrugere pentru felurite cariere, câteva zeci de râuri de măcelărirea lor în turbinele unor hidrocentrale ce distrug ecosistemul.

România ar fi trebuit să meargă la Unesco având un dosar în care să includă întreg peisajul patrimonial, uman, arhitectural și cultural al țării…

Doar aceste neajuns să ne întristeze însă, pentru că, în rest, nu avem de ce! În fapt, toate celelalte discuții nu sunt decât golănii politice. Doar ipocrizii și fariseism, antetete politicianiste, nu numai în „dosarul” Roșia Montana, ci la nivelul întregii țări… Iar de ar fi ceva ce ar trebui să ne pună pe gânduri, este vorba de faptul că am ajuns a ne întreba dacă am făcut bine ce am făcut?!… Aici este tragedia… Dovada și urmarea faptului că decenii întregi am fost atât de manipulați, de mințiți, de plimbați de colo în colo, încât nu mai suntem pe stăpâni pe deciziile, voințele și interesele noastre. Iar îndoiala ne macină și acolo unde nu este cazul.

Și ar mai fi o reușită în acceptarea dosarului la Unesco… Faptul că, după felul în care se grupează și își vântură „argumentele” agaricii timpului politic de ieri și viermuitorii celui de azi, și viceversa, căci, un nămol și doar târâtoare-scurmătoare sunt cu toții, putem decupa noile sfere de interes. Și nu, nu pierdem redevențe pentru că nu mai exploatăm aurul… Căci felul în care de trei decenii ne lăsăm hăcuite alte resurse, încasând redevențe insignifiante, vorbește de la sine despre așa-zisa tragedie a unei asemenea neîncasări… Nu trebuie nici să-i plângem pe mineri că de acum nu mai au de lucru pentru că Roșia Montana a intrat în patrimoniul universal… Și nu pentru că, în termeni reali, de mulți ani nu mai vorbim despre minerit (nu ca în alte vremuri), ci pentru că Unesco nu interzice exploatarea, ci impune reguli…

Da, rămâne ca o gheară în piept marea bucurie ungurească a oficiosului media de la Budapesta… Și traducerea acesteia ca o dovadă a faptului că ungurii nu vor să vadă exploatări în zonă, ci o conservare a minereurilor până în clipa în care ei, venetici exacerbați ce visează să-i maghiarizeze și pe daci și pe romanii, se vor întoarce „acasă”… Și chiar dacă Roșia Montana a intrat în Unesco ca parte a contribuției românești la patrimoniul mondial, mizeriile oficiosului de la Budapesta care invocă dreptul de a exploata, cândva, aurul dacic (numai mâine-poimâine, ăștia se vor trece și la începutul Facerii biblice, și poate așa este, dar ca întruchipare a șarpelui și răului începutului), așadar, chiar dacă sunt aberații evidente, ele trebuie sancționate de urgență la nivel diplomatic.

Cezar Adonis Mihalache – Natiunea