Duminica dinaintea Înălţării Sfintei Cruci (Convorbirea lui Iisus cu Nicodim) Ioan 3, 13-17

Zis-a Domnul: Nimeni nu s-a suit la cer decât Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer. Şi, după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să Se înalţe Fiul Omului, ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Pentru că Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Fiindcă n-a trimis Dumezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască prin El lumea.

Duminica dinaintea Înălțării Sfintei Cruci propune spre meditare și spre „înțelepțirea cea întru dreptate” (II Timotei 3, 16) o pericopă evanghelică, ce descrie o parte a convorbirii purtate de către Domnul Hristos cu ­Nicodim, cel pe care Sf. Evanghelist Ioan îl arată ca fiind fariseu și „fruntaș al iudeilor” (3, 1).

Dialogul redat în primele versete ale capitolului 3 din Evanghelia ioaneică evidențiază curiozitatea lumii iudaice în fața persoanei și învățăturii Mântuitorului Hristos. De fapt, lectura evanghelică din cadrul Sfintei Liturghii are tocmai rolul de a sublinia gândirea nouă pe care Hristos Domnul o aduce înaintea lumii. Este oarecum firesc ca în această duminică, ce precede sărbătoarea Înălțării Sfintei Cruci, să fim provocați la a asculta o lectură nou-testamentară a cărei esență este strâns legată de semnificația și nebunia Crucii: în toată Antichitatea pre-creștină crucea este văzută ca fiind o unealtă de tortură, însă Hristos o transformă în altar de jertfă și în semn de biruință. Puterea, biruința și semnificațiile cinstirii Crucii erau „cu anevoie de înțeles” pentru o lume în care ea era doar un semn de ocară. Sf. Apostol Pavel va sublinia această provocare prin cuvintele pe care le adresează creștinilor din cetatea Corintului: „Căci cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu” (I Corinteni 1, 18). Mesajul paulin poartă în el un adevăr valabil până în ziua de astăzi: logica pe care Hristos o aduce în mijlocul oamenilor este total diferită de logica, de mentalitatea și de gândirea lumii.

Întâlnirea dintre Domnul Iisus și Nicodim pune în față două realități diferite: cea a lumii Vechiului Testament și cea pe care o propune mesajul hristic. Nu este singura dată când Evangheliile arată modul în care Domnul pune în antiteză cele două revelații: a Sinaiului și a Taborului. Probabil că paralelele cele mai cunoscute sunt cele pe care le redă Sf. Evanghelist Matei în Predica de pe munte (Matei 5-7). Fără a fi singulare, acestea surprind în mod aparte învățătura pe care Domnul o propune contemporanilor Săi și nouă. Pentru cititorul textului sacru se poate lesne observa că ceea ce numim antiteze nu sunt altceva decât modalități prin care Hristos oferă o nouă dimensiune Legii Vechi. Evangheliile sunt o interpretare a Vechiului Testament în lumina cuvintelor și învățăturii lui Hristos Domnul.

În contextul dialogului cu Nicodim, unul dintre reprezen­tanții de seamă ai iudaismului secolului I, Mântuitorul face apel la repere importante ale istoriei poporului Israel pe care le prezintă ca fiind tipuri ale celor viitoare. Interpretarea pe care Domnul o face Scripturilor mută accentul de la material la spiritual, de la trecător la veșnic, de la trup la suflet. Sf. Evanghelist Ioan va surprinde această exegeză a lui Hristos și în alte contexte ale Evangheliei sale: „Părinții voștri au mâncat mană în pustie” (cap. 6).

Şarpele înălţat în pustie, semn al jertfei mântuitoare

Revenind la pericopa din această duminică, se poate observa modul în care Domnul Iisus se folosește de o serie de evenimente și imagini din Vechiul Testament pentru a-i vorbi lui Nicodim despre frumusețea și roadele învățăturii Sale.

Imaginea prin care Hristos îl provoacă pe interlocutorul Său este cea a șarpelui de aramă. În Numerii (21, 6-9), autorul textului sacru relatează unul din acele momente în care poporul ce fusese scos din robia Egiptului își arată nostalgia față de perioada petrecută în robie: „La ce ne-ai scos din pământul Egiptului, ca să ne omori în pustiu, că aici nu este nici pâine, nici apă şi sufletul nostru s-a scârbit de această hrană sărăcăcioasă” (21, 5). Salvați în mod minunat din Egipt, purtați prin Marea Roșie, hrăniți cu mană și cu prepelițe, urmașii lui Avraam cârteau înaintea lui Dumnezeu; libertății îi era preferată robia, o robie care le potolea poftele trupului. Unei mentalități de sclavi, de robi, de oameni anco­rați doar în cele materiale, Dumnezeul legământului le răspunde într-un mod ce avea rolul de a-i trezi din inerția propriilor pofte: șerpi veninoși. Văzându-se în neputință, poporul se întoarce către Moise pentru ca acesta să facă rugăciuni de intercedere către Dumnezeu. Răspunsul primit este însă ceva mai mult, devenind o veritabilă dovadă a tipologiei biblice vechi-testamentare: șarpele de aramă („Fă-ţi un şarpe de aramă şi-l pune pe un stâlp; şi de va muşca şarpele pe vreun om, tot cel muşcat care se va uita la el va trăi”, v. 8).

Dovadă a intervenției minunate a lui Dumnezeu în viața poporului ales, șarpele de aramă are totuși, în viziunea lui Hristos, propriile sale limite, materiale și temporare. Mântuitorul îl ghidează pe Nicodim spre răspunsul firesc la întrebările sale cu o delicatețe care își propune să nu lezeze sufletul celui care, așa cum spuneam, făcea parte dintre fruntașii iudeilor.

Versetele 13-14 ale capitolului 3 din Evanghelia după Ioan conțin cheia acestei pericope: „Şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalţe Fiul Omului, ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”. Era clar pentru Nicodim și pentru toți ceilalți faptul că, potrivit relatărilor scripturistice din Numerii și în acord cu istoria și tradiția lui Israel, șarpele de aramă oferea viață. În esență, el prelungea viața celor care fuseseră mușcați de șerpii veninoși vindecându-i. Apelul făcut la acest moment important din istoria biblică avea rolul de a sublinia biruința asupra morții prin privirea la șarpele de aramă. Incapacitatea omului de a trece dincolo de cele materiale se observă în istoria biblică prin faptul că șarpele de aramă devine idol pentru un popor care, la un anumit moment, rătăcise de la cuvintele dumne­zeiești. A fost nevoie de inter­venția unuia dintre regii drepți din Ierusalim, regele Iezechia, pentru ca șarpele de aramă, ce primise și un nume, să își piardă sensul său vremelnic. El îl va distruge.

Prin Fiul Omului se dobândește viața veșnică

Totuși, Hristos își propune să arate că, deși Domnul a lucrat prin șarpele de aramă oferind vindecare celor mușcați de șerpii veninoși, totuși, viața pe care o primeau era și ea la rândul ei trecătoare. Șarpele de aramă ținea de legea trupului, de lucrurile vremelnice.

Acestuia, Domnul Iisus îi opune imaginea Fiului Omului, Cel care va fi ridicat pe cruce. Spre El vor privi toți cei care vor avea nevoie de vindecare. Numai că există două diferențe uriașe între Fiul Omului și șarpele de aramă.

Prima diferență pe care o sub­liniază Domnul este aceea că o simplă privire nu este de ajuns. Dacă privirea spre șarpele de aramă oferea vindecarea, privirea la Hristos nu înseamnă nimic. Simpla privire nu vindecă. Ne putem aminti din relatările evangheliștilor că la picioarele crucii, pe Golgota, erau mulți cei care priveau spre Hristos. Unii râdeau de El, alții Îl batjocoreau sau Îl ironizau. Prin urmare, aceștia nu s-au coborât mai îndreptați în cetate, la casele lor, văzându-L pe Hristos răstignit. Raportarea la Fiul Omului, ne zice Hristos, se face prin credință, iar nu prin privire. Provocarea pe care o face Domnul Iisus este de a transforma privirea în credință.

Cea de-a doua diferență ce poate fi regăsită în cuvintele Domnului este aceea că prin credința în Fiul Omului se dobândește viața veșnică. Șarpele de aramă vindeca vremelnic și oferea prelungirea unei vieți pământești. Fiul Omului Care S-a urcat pe cruce pentru toți oamenii oferă viața cea veșnică celor care transformă privirea în credință.

Concluzia dialogului dintre Mântuitorul Iisus Hristos și cărturarul Nicodim o va oferi Sf. Apostol Pavel când va numi ­Legea „călăuză spre Hristos” ­(Galateni 3, 24), Cel care este, potrivit viziunii Scripturii, „Calea, Adevărul și Viața (Ioan 14, 6).

Pr. Cezar Hârlăoanu – 12 Sep, 2021