Filosoful clujean Andrei Marga publică un editorial în Cotidianul în care dezbate suveranismul astăzi în lume:

”Poți să nu fii de acord cu o afirmație sau alta, venită din partea oricui. Dar să confunzi și să falsifici este degradant. Din păcate, avem zilnic parte de așa ceva. De aceea, întăresc, spre lămurirea situației istorice, cele spuse privind conflictul din Ucraina, care afectează deja adânc viața fiecăruia.

Așadar, explicarea conflictului rezidă, după părerea mea, în ciocnirea dintre mobilizarea unei părți, condiții geografico-istorice și securitatea cerută de cealaltă parte. O spun analize germane și franceze. În acest conflict se încalcă suveranitatea în accepțiune curentă și cadrul de securitate agreat la începutul anilor nouăzeci între supraputeri. O spun univoc școlile de la Harvard și Chicago. Calea de urmat pentru a pune capăt conflictului constă din negocieri între SUA, Rusia, Ucraina, Germania, UE și China. Soluția practică are diverse componente, între care cedarea de teritorii spre a se intra în granițe firești în această parte a Europei. Când s-a avut în vedere dosarul întreg al conflictului – de la Emanuel Macron, Henri Kissinger, reprezentanți ai Israelului și ai altor țări, la școli actuale – s-a sugerat aceasta, iar Joe Biden nu a negat posibilitatea.

În opinia mea, nu vor fi „învingători” în conflict. Dar cu un conflict nestins sau cu expediente, nu va fi liniște în Europa, iar europenii vor achita factura” afimă Andrei Marga.

Filosoful clujean subliniază ”chestiunea urgentă este să se iasă din trena propagandei de război – care, de altfel, nu are de a face cu patriotismul, cu democrația și cu interesul general – și să se deschidă negocieri. Reflecția mea este în perspectiva pacificării durabile.

Desigur, statele în care trăim pot avea principii generoase, dar cei care vorbesc în numele lor să nu fie pe măsură. Din faptul că cineva trăiește în democrație nu rezultă că este democrat și are de dat lecții altora. Adesea, este invers! Unii doar profită de democrație pentru scopuri meschine. Pretențiile că ar fi „prodemocrați”, „proeuropeni”, „proatlantici” sunt ridicole dacă vezi faptele. A fi democrat, proeuropean, proatlantic înseamnă a fi integru, comunicativ și dialogal, înainte de orice.

La noi, cu regimul actual, este sesizabilă la exponenți atracția adevărului unic. Se operează cu penibila logică „sau accepți încropelile noastre sau ești cu rivalii” și cu obsesia monopolizării adevărului. Aceasta în vreme ce în alte țări este pluralism al vederilor – inclusiv în chestiunea conflictului din Ucraina. Se observă, de asemenea, atracția vorbirii în locul altuia. Se crede că se știe apriori ce intenții au preopinenții și ce îi motivează. Unii cred că și alți oameni ar fi puși în mișcare de ceea ce îi pune pe ei – să înșele, să fraudeze, să parvină. Din fericire, există încă destui cetățeni cu mintea la ei și cu alte motivații.

Ceea ce am spus în legătură cu conflictul din Ucraina stă deplin în picioare. De altfel, „criticii” nu au emis vreun contraargument la cele spuse, iar confirmarea din partea evenimentelor continuă. Desigur, pentru cei care nu înlocuiesc relațiile civilizate cu interese oneroase.

Ca de obicei, când nu sunt contraargumente, se atacă persoana. Dacă ar stăpâni măcar logica de gimnaziu, inșii s-ar fi ferit de sofismele pe care deja Aristotel le-a combătut – invocarea bârfelor despre persoane spre a contracara susținerile lor (argumentum ad hominem), cauza falsă (non causa pro causa) și altele. Se poate întocmi deja antologia sofismelor conflictului, cu urmări oribile, cugetarea falsă fiind și ea izvor de crime.

Știm prea bine că, în viață, vocile pot fi sub asaltul falsificatorilor. Mai ales când unii încalcă ceea ce spunea la noi Mihai Ralea: inteligența este capacitatea de a distinge punctele de vedere.

Zilele trecute, într-un ziar de serviciu cunoscut, unul se ostenea să extragă citate din articolele și emisiunile mele pentru a-i servi ca dovezi despre „omul lui Putin, al Rusiei”. A găsit însă fragmente ce confirmă integritatea autorului. Numai că ostenitorul nu înțelege ce este aceasta. El nu pricepe nici că primitivismul, fie el și antirus, este sub demnitatea unui om normal. Peste toate, doar minciuni de folosință propagandistică!

Acela mă și obligă să-i spun că numai la ignoranți a vorbi de „Rusia ca întreg” este blamabil – principiul întregului funcționând în gnoseologie cam de la Platon, Confucius și apostolul Pavel. Același mă confundă iarăși cu cineva care călătorea la congrese de istorie în Grecia, eu nefiind vreodată, înainte de 1989, în sudul Dunării. Am lămurit demult lucrurile și nu revin. Dar, la urma urmelor, cui folosește în România distribuirea organizată de minciuni?

Este facil să invoci reglementări în discuții despre o chestiune concretă. O poate face oricine – căci cine nu știe reglementările ONU sau alte reglementări, de care Adrian Cioroianu își amintește? Numai că ele ar trebui citite în întregime, nu luate după ureche. Și ar trebui înțelese. Trebuie oare ca profesorii universitari să devină propagandiști de duzină? Nici acum mințile nu s-au emancipat?

În fapt, conflictul din Ucraina este dificil pentru că în cauzele sale excede litera unor reglementări. Acum o săptămână, au reafirmat-o cei de la Harvard. În alte cuvinte, conflictul este o chestiune concretă ce nu se lasă topită în optica a ceea ce se numește azi globalism. Faptul că există reglementări nu ne dispensează de considerarea faptelor, chiar și a celor neconvenabile, și de a gândi.

Mai sunt două argumente aici. Primul este acela că reglementările existente prevăd respectarea suveranității naționale. Aceasta este valoarea de bază. Citite și înțelese, ele prevăd suveranitate în condițiile securității vecinului. Exemplificarea poate fi bogată. Doar ca exemplu, la intrarea în UE țările au subscris la anume relații cu vecinii.

Al doilea argument, pe care un contemporanist ar trebui să-l știe, este că suveranitatea a fost încălcată și atunci când multor țări li s-au luat teritorii. Acesta a fost și cazul României în privința Bucovinei și al ținuturilor cunoscute. Când am vorbit de „frontiere nefirești”, în răspunsul la o întrebare din public la Alba Iulia (14 septembrie 2022), am avut în vedere și acest fapt. De altminteri, nu doar acum, cu operațiunea militară a Rusiei din februarie 2022, ci și atunci când Ucraina a fost plasată în actualele frontiere, suveranitatea unor țări a fost încălcată.

Se pot suplimenta oricând argumentele. Dar nu mai este nevoie acum de întregul adevăr? De coerență? Își dau seama noii agitatori de implicațiile pentru Europa și țara lor? Nu la așa ceva au aspirat proeuropeniști creativi, de la de Gaulle la Helmut Schmidt și unii de azi.

Scurt spus, suveranitatea națională este altceva decât articolul de propagandă de azi! Pe unii îi obosesc conceptele și analizele ce duc la adevăr și dreptate. Ei apucă vizibil pe scurtătură, dar n-ar trebui, totuși, să ignore istoria.

Se pălăvăgește despre „iliberalism”, ca și cum percepția cuiva ar fi de ajuns. Este de bun simț să spunem că a nu accepta liberalismul, așa cum se practică azi, și deciziile eronate în numele lui, nu înseamnă iliberalism. Sunt la noi specialiști în „iliberalism”? Dacă sunt, să arate analizele! Altfel, discutarea fără a sta în arhive, respectiv pe fapte, este ca mașina golită de combustibil.

Cine crede că spune un adevăr și-l asumă sub semnătură. Ar fi astfel normal ca cei care fac azi propaganda să-și publice în scris, sub nume propriu, ceea ce spun. Nu vezi unul să o facă. Declară, cu noua „ură de castă”, verzi și uscate, dar nu se semnează. Nici măcar din respect pentru cetățeni.

Pe altul mărturisesc că nu l-am băgat în seamă vreodată, socotindu-l doar fiul tatălui său. Oameni care mi-erau apropiați, precum Nicolae Balotă, arhiepiscopul Bartolomeu și un celebru scriitor m-au lămurit. Iar ceea ce s-a petrecut într-o ambasadă la alegerile din 2009 și la cele din 2014 nu le mai discut. Multe se pot face, dar abuzurile în funcție rămân cel puțin nedemne.

Baconschi mă sfătuiește să intru în secolul actual, încât mă obligă să-l invit la lectură. Doar ca exemplu, am tratat primul la noi „schimbarea lumii” în politica externă (vezi volumele The Destiny of Europe, Editura Academiei Române, 2011; Schimbarea lumii, Editura Academiei Române, 2013; Ordinea viitoare a lumii, Editura Niculescu, 2017; The Sense of Our History, Editura Academiei Române, 2019; Soarta democrației, Editura Creator, 2022 și altele). Mă mir că vorbește unul care nu iese din etici ale unor vremi dispărute. Acesta ne spune, de pildă, că cine se gândește la frontiere presupune dictatori care să le impună – o diversiune demult infirmată! Mă tem că Baconschi cunoaște secolul actual prin fanarioți.

Statele Unite oferă, prin instituții și specialiști care dau tonul în lume, o cultură incomparabilă cu ceea ce prezintă Tismăneanu în perorațiile lui. L-am băgat în seamă cu decenii în urmă, când mi-a trimis de la București doctoratul. Sincer, nu am găsit în cărțile lui decât fructificări avide ale conjuncturii, cu un oportunism agresiv – de care comunismul a fost plin, dar care s-a refăcut sub neoliberalism. El a devenit ostil când la ICR s-a descoperit, chiar înaintea venirii mele la conducere, că a încasat sume mari și favoruri pentru activități anoste. Fiind absorbit de reformarea instituției, nu i-am dat vreo atenție, dar am pus capăt abuzurilor. Că, în haină de guru închipuit, el procedează la falsificări, nu e de mirare, căci pare încremenit în delațiune.

Un fapt împiedică tot mai clar ieșirea din crize a țării noastre. Cum ajung în funcții și roluri peste nivelul lor, unii inși devin apostoli ai unui oportunism orb! Pesemne că, în confuzia creată a valorilor, numai așa rezistă: anulând faptele cu palavre, în lipsa rectitudinii!

Ca profesor de filosofie contemporană, cunosc secolele XIX-XXI (vezi sinteza Introducere în filosofia contemporană, Compania, 2014, și monografiile în circulație) și putem discuta. Cunosc experiențele istorice ale timpurilor. Nu sunt economist, istoric, jurist, dar am plonjat în datele acestora. Marxismul și comunismul au atât de multe variante, încât acuzarea la grămadă o mai fac doar ignoranții și impostorii.

Nu am avut nevoie de proptelile nimănui, realizările mele, atâtea câte erau, fiindu-mi de ajuns. Regret că trebuie să mă refer la mine. Dar fiindcă se interoghează concepția mea, de ieri și de azi, sunt nevoit să menționez că am plecat la începutul anilor șaptezeci în Germania federală, pentru a studia filosofie, când ofertele ce mi s-au făcut în țară erau cele mai tentante – mai trăiesc, har Domnului!, oameni care știu! Oferte majore se făceau atunci vârfurilor profesionale ale generațiilor. Am dorit fierbinte și am avut șansa de a fi în apropierea celor mai mari filosofi și democrați ai timpului. M-am bucurat și am învățat. Am articulat apoi o sistematizare filosofică axată pe reflexivitate – cu elaborări corespunzătoare în logică, metodologie și epistemologie, cu componente istorico-filosofice, de filosofie socială, juridică, politică, de filosofie a religiei, a educației și a artei, cu etică explicitată și cu răsfrângeri în diagnoze, studii strategice și proiecte de reformă și democratizare. Este o viziune cu interpretări noi, proprii, de care, ca orice autor, răspund. Cărțile ce o conțin sunt în biblioteci din lumea largă.

Deci nu mă sperie discuția. Cei care amenință – mă refer la unii activiști din Kiev – sunt, cum mă obligă faptele lor să o spun, sub nivelul comunismului și al instituțiilor lui. Ca să fiu clar, regimurile comuniste ale Europei Răsăritene au fost cum au fost și, grație anilor optzeci, suntem dincoace de ele. Dar nu duc decât la conflicte absurde reeditarea năravurilor lor și, cu atât mai mult, căderea sub ele. Sunt convins că ucrainienii, cu care am colaborat adesea, au și alți exponenți decât podoliakii agitați. În definitiv, are rost o criză gravă a lumii civilizate luând de fapt lumină din anii treizeci-patruzeci? Trebuie dovedit din nou că din ură ies doar monștri? Un stat se poate prezenta cum vrea, dar când exponenți ai lui justifică cele mai negre ipoteze nu-i în regulă. Cum este cazul „democraților” creați peste noapte.

Nu mă impresionează reacții de instituții, căci nici o instituție nu este automat posesorul adevărului. Mai ales în degradarea instituțională din România actuală. Reacția Ministerului Afacerilor Externe de la București, că aș fi preluat „narative maligne ale Rusiei”, este o aberație ce spune multe despre insul șters din fruntea lui. Fac acum două observații.

Cine știe puțină istorie observă că personajul recurge la limbajul în care se vorbește de „toxicitatea” rivalilor. Pentru el, rivalul este doar „malign”! Interesant, insul ține să pună metafore anatomo-fiziologice în comunicatele sale prostești. I se poate arăta de unde vine procedeul.

Pe de altă parte, în luările de poziție ale unui minister de externe, politicile țărilor se analizează, la nevoie li se opun argumente, dar nu se stigmatizează. Să-i amintim cine a patentat stigmatizarea? Nu este deloc flatant. Stigmatizarea nu este treaba unui minister de externe.

În rest, insul declară, dar nu are de obicei niciun argument. De unde știe ce preia sau nu preia cineva și de la cine? Doar se cunoaște dintotdeauna că în viață apar convergențe fără ca oamenii să știe unul de altul. Vorbe goale ale inculturii ce aduce daune unei țări!

El nu are argumente, dar i se poate dovedi cu argumente cooperarea la dizolvarea politicii externe a României, în cea mai critică decadă a istoriei recente. „Să nu fim cu rușii și chinezii!” ne spune insul cu suficiența oportunistului. O opinie, desigur, dar o opinie, după părerea mea, profund dăunătoare statului român. Căci a coopera în beneficiul mutual cu diferite țări nu înseamnă a te căsători cu vreuna. Trăim, totuși, epoca schimburilor profitabile! Este preferabilă alinierea la propaganda de război? Opțiune de bieți diletanți ajunși unde nu trebuie, care cred că istoria se sfârșește cu ei!

„Nerealism” în ce spun, căci „nu e momentul”? Replica așteptată a slabei vertebrări civice. Nici vorbă! A spune adevărul cu probe factuale nu este decât realism – realismul zilelor noastre. Se spune că „situațiile se cuvin bine calculate de către cei care vorbesc despre ele”. Complet de acord! Dar acum, o spun răspicat, este un moment crucial în pregătirea noii arhitecturi de securitate din Europa. Un moment ce nu se mai întoace curând pentru normalizarea de situații istorice, inclusiv pentru România.

În țara noastră, oamenii plătesc deja din greu pentru că sunt și azi prădați de politruci mărunți, care nu au nici capacitatea și nici voința de a servi interesul public. Cum se vede la fiecare pas al acestora, nefiind capabili să dea rezolvări la dificultățile prezente ale vieții oamenilor, trimit spre tot felul de fantome.

În fapt, sunt acum chestiuni presante– a trece iarna, a ieși rezonabil din conflict, a relansa cumva România, a învinge sărăcia și alte necazuri – de care cei responsabili ar trebui să se ocupe. Personal, dau atenție și sprijin argumentele, dezbaterile și acțiunile care schimbă stările de lucruri.

Asumpțiile mele internaționale din sinteza Ordinea viitoare a lumii (2017) se confirmă. Îmi reasum că se încheie încet și ezitant, dar cert, epoca globalismului și se înaintează spre reorganizarea lumii în jurul suveranităților naționale. Vin ani în care se redeschid astfel nenumărate dosare și se cer evaluări de evoluții cu totul noi, aduse la zi. Se profilează, în orice caz, o agendă nouă de reflexivitate, gândire și decizii, căreia merită să i te dedici”, scrie Andrei Marga în Cotidianul.

Vrea filosoful Andrei Marga, fost ministru și rector UBB, să fie liderul suveraniștilor români?

NapocaNews