Distribuie articolul

Ultimele zile din an se pretează de minune la tot felul de făcute și nefăcute. Luați cu capul de „spiritul” Crăciunului, cumpărând în neștire sau contemplând golul existențial al portofelelor, oamenii sunt în perioada aceasta anesteziați. Senzorii sociali, identitari, estetici sau de altă natură pâlpâie slab, bateriile fiind aproape descărcate. Prăbușirea regimului securist la vedere din spatele cuplului ceaușist, acum 33 de ani, a fost un amestec halucinant de bucurie și lacrimi, de sânge și bucate, de gloanțe și felictări, de teroriști și martiri. În acel context, repet: imposibil de încadrat emoțional, „puciștii” au pus bazele regimului iliescian, s-au emis decizii și decrete, hotărându-se ceea ce se va „legaliza” câteva săptămâni mai târziu prin transformarea Frontului Salvării Naționale în partid etc. Din lipsă de pocnitori pe piața de curând liberalizată, „teroriștii” au mai tras, real sau din cutia cu sunete, și în ianuarie, acoperind durata extinsă a sărbătorilor.

Acum, după 33 de ani, rețeta se mai folosește, fie și la un nivel mai mic, dar cu eficiență identică. Dacă am înțeles bine – ce bucuros aș fi să nu am dreptate! -, zilele acestea s-a/se votat/va vota soarta bustului lui Mircea Vulcănescu din Capitală. După ce insidioasa și la limita legii activa instituție plătită din bani publici a încercat să schimbe numele lui Mircea Vulcănescu dat unui liceu industrial, tot din București, situația rămânând pentru moment suspendată, acum se trece la piatră și bronz. Scurt și cuprinzător: ce tot aveți cu

MIRCEA VULCĂNESCU

de nici măcar bustul lui nu poate împărți cerul unei țări generoase precum România pensiilor speciale, a securiștilor discreți, dar lucrativi, a doctorilor în apărare, a celor care, zbiri până acum 33 de ani, au avut și mai au răgazul să moară liniștiți în paturile lor? Este Mircea Vulcănescu mai odios decât toți aceștia la un loc, a produs României pagubele istorice datorate capsomanului de rege Carol II, a adus el Divizia „Tudor Vladimirescu” la București și a instalat un guvern-ghilotină care ne-a nenorocit jumătate de veac, a condus el Ministerul de Externe sau a pus bazele Securității Poporului?

Că unii au interese inabil camuflate sub folia transparentă a luptei antixenofobiei, antisemitismului, antirasismului, antipoluării, antigenerismului etc se înțelege. Ce este mai puțin de înțeles, pentru că revoltător, este adeziunea unor cozi de topor autohtone pe care, în rest, nu ai fi putut să le suspectezi de un simț moral al istoriei, de idealul obiectivității, de dorința realizării unei culturi memoriale pe măsura complicatului secol XX românesc. Nu. Personajele acestea sunt pe cât de jalnice, pe atât de periculoase. Consilieri locali puși să decidă prin vot dacă este dărâmat sau nu un bust al cuiva declarat de „justiția” sovietică drept criminal de război. Obsesiv: după 33 de ani, tot la acest nivel ne aflăm? Adică înscenăm de ochii lumii lupta pentru valorile care, pentru a ajunge să fie batjocorite, au fost, acum 33 de ani, răscumpărate prin moarte?

Până să ne plângem de austrieci sau de alții, căinindu-ne soarta de „iobagi”, trăind chipurile într-o „colonie”, ar fi momentul, sufletesc și calendaristic, să ne ridicăm, pentru început, împotriva unei administrații locale cu puseuri universale și care uită de menirea ei genuină: gunoi, apă caldă, curățenie și alte gospodărisme. Că ne place sau nu, lipsa de reacție la mankurtizarea ideologică a unora și altora, imposibilitatea unui dialog pe temă, inclusiv sau mai ales în contradictoriu, punerea astfel a mecanismelor democrației între paranteze, insolența deciziei celor puțini în numele celor mulți și proști – toate ne arată că, acum 33 de ani, schimbarea de paradigmă a fost din multe puncte de vedere doar de vitrină. Or, ieri sau azi în istoria noastră modernă, formele fără fond permit orice, inclusiv orori, siluiri, falsificări, deturnări, recuperări fraudate, culpabilități umflate, simplificări, exagerări, procese de intenție, exonerări tacite, glorificări rapide ale unora care sunt la modă și recunoștințe tăcute față de eroii inutili…

Of!

Radu Preda – Sursa: Podul.ro