M-am dus la Teatrul de Artă din București, aflat într-o zonă de poveste, în apropiere de Strada Mântuleasa, unde a locuit Mircea Eliade și i-a inspirat un roman și alte scrieri, așa cum odinioară am fost la Teatrul de Artă din Moscova, înființat de marele regizor Konstantin Stanislavski, printre fondatori fiind și Olga Knipper, soția lui Cehov, autorul căruia Stanislavski i-a montat piesele la teatrul său și unde Cehov însuși venea și repeta. Acest teatru este focarul unei noi expresii a teatrului mondial. Sistemul lui Stanislavski a fost preluat de Lee Strasberg în America, unde s-a dezvoltat o nouă școală. Însă metoda „realismului afectiv” se află la temelia filmului american. De la el începe ceea ce va fi revoluția teatrului minimal, ajuns la apogeu cu „spațiul gol” al lui Peter Brook, „teatrul sărac” al lui Jerry Grotowski sau „teatrul cruzimii” al lui Antonin Artaud.
Teatrele independente, teatrele mici, aveau să fie sufletul teatral al lumii. În America, el a fost susținut de astfel de studiouri, precum „La MaMa”, unde a debutat Andrei Șerban, pe unde au trecut și Liviu Ciulei și cuplul Boruzescu, fiind acolo era Ellen Stewart, fondatoarea lui, care s-a îndrăgostit de artiștii români. El se mai numește Of Of Boroadway. E un teatru independent, axat numai pe experimente. Genul se manifestă mai ales în Downtown, în săli mici, cu puține locuri, cam cum erau sălile de la IATC, unde ne învățau teatru Esrig și Penciulescu. E un fel de teatru kamikaze. Repeți un an și joci numai o seară. Spectacole pentru o seară! Urmează teatrul Of Broadway, dedicat pieselor clasice, apoi teatrul Broadway, în săli cu mii de locuri, dedicat unor musicaluri ca Chicago, Mamma Mia sau Lion King, unde ajung starurile.
Și în România, în condițiile când teatrele de stat sunt falimentare (dacă nu ar fi sponsorizate de la buget), teatrul a ajuns să supraviețuiască și strălucească datorită teatrelor independente, teatrelor mici, susținute de o serie de Don Quijote, din fonduri proprii, cu mijloace sufletești.
Așa este și Teatrul de Artă, de pe Str. Sfântul Ștefan, care s-a ridicat pe un fost grajd, așa cum Iisus s-a născut într-o iesle. Și el a devenit un ferment al artei adevărate, fără compromisuri comerciale, fără abateri de la standardul intelectual, valoric, al teatrului. Este un spațiu Of Of Broadway, foarte funcțional, ideal pentru recitaluri și mai ales pentru genul „living theatre”, prin care spectatorii se pot integra în spectacol, dar fiind că cele 77 de fotolii mov se pot mișca, se pot aranja în funcție de acțiunea spectacolului.
Am rememorat toate aceste informații, pentru că deunăzi am fost invitat la spectacolul Cehov nu crede în lacrimi, o aluzie la Moscova nu crede în lacrimi, filmul lui Vladimir Menșov, pe care Putin l-a contrazis, l-a transformat într-o mare de lacrimi ruso-ucrainiene, și nu numai!, spectacol care amintește de marea iubire a lui Cehov, actrița Olga Knipper, care i-a fost soție între anii 1901-1904, anul morții lui Cehov. Cehov a trăit 44 de ani, iar Olga 90! Ce destin! Dar ei au supraviețuit în eternitate prin artă, mai exact prin scrisorile dintre ei.
Corespondența lor, ce tezaur! Vă mărturisesc că eram cu sufletul la gura să văd acest spectacol dat fiind că eram foarte, foarte înarmat. Cunoșteam bine această corespondență datorita cărții Viziuni teatrale complementare: Cehov și Gorki de Violeta Modorcea, o lucrare de doctorat, volum pe care l-am publicat chiar la editura mea, „Emin”. Aici este inclusă și corespondența lui Cehov cu Olga Kinpper.
Spectacolul este opera actorului-regizor Mircea Constantinescu. Nu știu dacă el cunoștea acest volum, despre care Alexa Visaron a scris că este o „lucrare impregnată cu originalitate, rigoare şi personalitate”. Dar spectacolul este prea scurt ca să aibă mai multe ancorări.
Mircea Constantinescu este unul dintre cei mai aleși actori ai teatrului românesc, o voce aparte, de care mă leagă o experiență unică, filmul Ce-ai cu mine, Doamne?, în care l-am distribuit în rolul principal, rolul lui Tudor Arghezi, căruia îi este dedicat. Vedeți acest film. Mircea Constantinescu îl reînvie pe Arghezi. Așa cum aici, la Teatrul de Artă, îl reînvie pe Cehov. Interesant că Cehov nu apare ca personaj, auzim doar vocea lui. Este apogeul creației, să fii nefiind, să faci ca un personaj să existe prin absență. E un act de cooperare, în care fiecare spectator este co-autor, putând să-l imagineze pe Cehov în funcție de cultura lui. Și vocea lui Mircea este divină, caldă, care ne învăluie, care vine de departe și dă viață personajelor pe care Cehov le-a creat, și mai ales Olgăi Knipper, întruchipată de actrița Cristina Constantinescu, fiica lui Mircea. Un cuplu formidabil, tată și fiică, unic în teatrul românesc. Teatrul românesc nu dăinuie prin subvenții de la stat, ci prin astfel de oameni care au vocația scenei și care își pun sufletul pe tavă în fața spectatorului.
Cristina întruchipează cu naturalețe varii ipostaze ale Olgăi Knipper. Își spune mai întâi viața, cum avea o guvernantă, cum visa să fie actriță, cum l-a cunoscut pe Cehov, apoi joacă diferite personaje din piesele lui Cehov, monologuri ale iubirii, cum ar fi cel al Ninei Zarecinaia din Pescărușul sau al Soniei din Unchiul Vanea, care își declară dragostea ei pentru Astrov, iar toate aceste scurte momente sunt legate de vocea lui Cehov, care parcă vine din conștiința ei, el îi sugerează anumite reacții, îi dă sfaturi, punctate de o bandă sonoră cu muzică de epocă, și ea le exprimă.
O cunosc pe Cristina Constantinescu de când era mică, de când venea la teatru cu mama ei și îl privea pe tatăl său cum joacă pe scena teatrului Odeon. Nu-mi venea să cred că acel copil este acum o actriță în deplinătatea cuvântului. Este fascinantă. Este marea surpriză a teatrului românesc! Și mi-a părut rău că spectacolul s-a terminat așa de repede (45 minute), voiam să mai fie, să o văd pe Cristina și în alte ipostaze, să mă bucur de expresivitatea chipului ei, de trecerile melodioase de la un ton la altul, adevărate alunecări de stări, de treceri jucăușe cu distanțări brechtiene. Știe să se joace, are un mare talent ludic. Exact ca acel obiect de joc pentru copii numit cubul magic, cu care apare pe scenă și în care își reflectă fețele jocului. Dialogul cu spectatorul, cu sala, este fascinant, așa cum este și acela cu personaje imaginare sau atunci când uzează de recuzită închipuită. Scena este goală, cum erau scenele la IATC, doar în fundal un paravan după care actrița își schimbă costumele. Ca dintr-o matrioșcă, mă așteptam să iasă de după paravan noi și noi personaje, toate personajele feminine ale lui Cehov. Spectacolul trebuia să mai continue, este prea firav, se oprește când trebuia să înceapă, pentru Cristina a fost doar încălzirea, ea ne-a dovedit că are resurse nebănuite. Ea poate să joace în marile piese ale lui Cehov, ale lumii. Eu o văd desăvârșită în comediile lui Shakespeare. Are obrăznicia necesară, o calitate specifică actorilor autentici, poate să atace mari personaje. Și a asimilat excepțional stilul crazy din filmele americane, stilul de a da replici sucite, de a combina un ton jos cu unul înalt, de a face treceri de spadasin însoțite de gesturi rapide, sprințare.
Și ce minunat sună profesiunea de credință a lui Cehov, pe care o repetă, un adevărat poem în trei versuri, cugetări de mare profunzime și folos, pe care merită să le reținem:
Să ai puterea de a îndura,
Să știi să-ți porți crucea
Și să nu-ți pierzi credința.
Deși Cehov a trăit atât de puțin, când proiectele sale erau abia în clocot și putea să ne dea încă multe opere nemuritoare, el nu a crezut în lacrimi, adică în lacrimi de durere, fiindcă a crezut mult în iubire, în lacrimile ei de fericire. În fond, viața noastră pendulează între lacrimi de durere și lacrimi de fericire. Depinde mult de noi câte lacrimi sunt pe un taler al balanței și câte pe celălalt. Sigur este că Cehov și cei care îl slujesc cu talent au adunat mai multe lacrimi de fericire, pe care ni le dăruiesc. Așa cum visa Astrov, la o lume în care oamenii vor găsi calea de a fi fericiți. Mulțumim Cristina, mulțumim Mircea!
Grid Modorcea
