Închisoarea de la Aiud a fost o universitate de martiri, mucenici și mărturisitori creștini în perioada de debut și matruizare fetidă a regimului comunist. În acest penitenciar de maximă securitate s-au ridicat la ceruri martiri și mucenici, care s-au jertfit pentru credință și libertate, ca fizicianul Gheorghe Manu, Daniil Sandu Tudor, Ilarion Felea, Florea Mureșan, Constantin Gane sau Gheorghe Jimboiu, rugătorul inimii. Se consideră că circa 5000 de deținuți anticomuniști ar fi murit în timpul detenției de la închisoarea Aiud. Majoritatea dintre ei au fost adevărați mucenici întru Hristos, care nu au dorit să renunțe la credință și Biserică, așa cum le cereau brutal temnicierii și corifeii regimului comunist. Au preferat moartea pentru speranța vie a învierii la cea de-a doua venire de la Judecata de Apoi. Nu numai persecuțiile, bătăile și regimul de teroare au fost instrumentele temnicierilor comuniști, dar și foametea programată în acei ani dintre 1948 și 1961. ”Ne vedeam unii pe alții. Puteam afla cine s-a stins.Erau mai ales bătrâni, dar erau și tineri. Moartea i-a luat de-a valma după criteriile ei necunoscute. Concluzia înfometării la Aiud: prăpăd. Jumătate morți, cealaltă jumătate foarte slăbită și cu puterile reduse. Am aflat că si în alte locuri regimul fusese aspru în acest timp, dar nu de proporțiile celui de la Aiud”. (Pr. Nicolae Grebenea, ”Amintiri din întuneric”). Politica dură de detenție de la Aiud a avut un scop precis. Se urmărea lichidarea unei generații de tineri care nu dorea să se rupă de credința religioasă, cultura română și de Biserica strămoșească. Această politică de exterminare a durat până la începutul anilor `60, când comuniștii, la presiunile Occidentului dar și a unor schimbări de abordare politică internă, au demarat o politică insiduoasă și perfidă de ”cumpărare” de suflete. Comuniștii au dorit să pună sufletele întemnițaților pe tarabă. Era propus un fel de ”pact cu diavolul”, pentru cei care doreau să se ”reabiliteze” în fața regimului communist, prin renunțarea la credințele, valorile, ideile și Biserică, pentru a se obține ”libertatea”. Preotul și luptătorul anticommunist Liviu Brânzaș a perceput de la început acest ”pact faustian” propus de comuniști. ”Afară, după ieşirea din închisoare, voi afla de la Părintele Alexandru Nica, misterul regimului nostru de înfometare de la Zarcă, din timpul reeducării. În ziua de Florii a anului 1972, îmi va povesti, în casa parohială din Tureni (unde eram atunci preot), ceea ce se întâmpla atunci la bucătăria din Aiud: mâncarea destinată celor din Zarcă se strecura, pur şi simplu, în prezenţa ofiţerului de serviciu, ca să ajungă în gamela noastră numai lichidul. Prin această înfometare de doi ani de zile, colonelul Crăciun, respectiv regimul comunist, spera să ne înfrângă voinţa de onoare şi demnitate. Dar în majoritatea cazurilor celor de la Zarcă, glasul conştiinţei a fost mai puternic decât glasul stomacului. Eram supuşi la dresaj prin foamete, ca şi câinii lui Pavlov, dar bolşevicii uitau sau de fapt, nu credeau în puterea spiritului, care a biruit până la urmă. (Pr. Liviu Brânzaș, ”Raza din catacomb”). După 1990 l-am cunoscut personal, destul de bine, pe părintele Liviu Brânzaș, care devenise preot în comuna Baciu, de lângă Cluj-Napoca. În serile literare organizate de Cenaclul ”Mihai Eminescu”, desfășurate într-un imobil de pe o stradă clujeană de lângă râul Someș, cenaclu coordonat de colegul de celulă al lui Valeriu Gafencu – scriitorul Nicolae Trifoiu – preotul Liviu Brânzaș ne povestea despre mecanismele sistemului comunist de la Aiud, din perioada reeducării. Comuniștii, după ce lichidase fizic pe cei care se opuseseră cu îndârjire regimului bolșevic instaurat în țara noastră, au pregătit o capcană morală. Comandantul penitenciarului și temnicierii comuniști au încercat să cumpere conștiințele deținuților de la Aiud, obosiți de mulți ani de teroare, recluziune aspră și înfometare. Cei care acceptau ”reeducarea”, adică pactul cu comuniștii, primeau beneficii: mâncare mai bună și mai multă, creion și hârtie, cărți, vizite la vorbitor, excursii organizate la obiectivele realizărilor comuniste din țară, și, bineînțeles, o eliberare condiționată mult mai repede decât ce prevedeau sentințele date de justiție.

Prețul ”pactului cu diavolul” comunist era eliberarea din penitenciar într-o închisoare mai mare: România comunistă. Au fost destui deținuți anticomuniști care au cedat, dar nu e cazul să-i judecăm. Unii eliberați mai repede au devenit, cu sprijinul ”culoarelor de putere ale securității” personalități academice, jurnalistice, funcționari în instituții de stat sau bisericești în perioada ceușistă. Unii dintre aceștia au avut mustrări de conștiință și s-au sinucis după eliberare, ca urmare a pactului făcut cu comuniștii, alții au trait cu conștiința încărcată. În schimb un lot restrâns de deținuți politici au ales calea mărturisirii credinței, ierarhiei valorice și Bisericii, precum și a ideilor de libertate, până la capăt, preferând să nu facă ”pactul cu diavolul” comunist și să fie eliberați printre ultimii de la Aiud, ca ”paria”, niște marginali social sau niște ”leproși” ai societății, în maniera pericopei evanghelice, în care doar Hristos îi mai poate vindeca. Acești mărturisitori,nu au fost mucenici sau martiri, ei nu au murit în temniță, ca și colegii lor de suferință și de celulă, uciși de comuniști, ci au supraviețuit temniței fără să facă compromisuri, niciunul, pentru a mărturisii ceea ce s-a întâmplat în gulagul comunist și a duce mai departe credința și nealterat rolul Bisericii mărturisitoare. După eliberarea din august 1964 au fost umiliți, persecutați, urmăriți de securitate, dați afară din slujbele care nu aveau nicio legătură cu pregătirea lor, alții au intrat în mănăstiri ca Iustin Pârvu pentru a primeni monahismul românesc. Părintele Iustin Pârvu, care a pătimit timp de 4 ani de zile în temuta închisoare Aiud, ne povestea într-o cunoscută carte: „Aiud şi Gherla erau fabrici de martiri în cel mai literar sens al cuvântului. Noi eram martori ai degradării propriului trup. De la un anumit stadiu nu mai eram în stare să simţim nimic – era ca o pace adâncă. Puteai să simţi nu­mai coloana vertebrală. Singurul mijloc de subzistenţă al trupului era rezistenţa muşchilor. Depăşirea acestui stadiu ne făcea să aşteptăm şi să ne pregătim de moarte: a trăi permanent cu această realitate şi având-o mereu în faţa ochilor a fost un lucru înspăimântător.” (”Ne vorbește Părintele Justin”, vol I, Fundația Justin Pârvu, Petru Vodă). Reeducarea prin convingere de la Aiud propusă între anii 1961 – 1964, de comuniști și implementată de comandantul colonel Gheorghe Crăciun a fost un eșec în fața celor care au refuzat orice compromise și și-au menținut credința în Dumnexeu, Biserică și libertatea poporului.

Comuniștii nu au dorit să facă din acești supraviețuitori ai gulagului de la Aiud niște martiri, niște mucenici și să se acopere, în imaginarul poporului român, cerul de ”sfinți anticomuniști” și au pus la cale după reeducarea dură, bestială de la Pitești din anii 1949-951, pe cea ”soft” de la Aiud, prin momirea cu beneficii pentru o libertate și reabilitare, care s-a dovedit, totuși, extreme de iluzorie. Gheorghe Crăciun (1913-2001), colonel de Securitate, este cunoscut astăzi mai ales drept comandant al închisorii de la Aiud între anii 1958-1964 și a coordonat ultima fază a „reeducării”, când teroarea fizică a fost în mare măsură substituită cu teroarea psihică. Colonelul Gheorghe Crăciun a fost cel care în 1946 s-a ocupat de înăbușirea manifestăților anticomunsite de la Cluj, conduse de Societatea academică ”Petru Maior” și studentul medicinist Valeriu Anania, viitorul mitropolit al Clujului. Colonelul Crăciun este cel care a condus această acțiune, ori de câte ori inaugura un club (colectivele pregătite pentru reeducare erau prețios numite „cluburi”), ținea să sublinieze, cu o ironie nedisimulată, acest lucru: „V-am adunat aici, laolaltă, să discutați între voi și să vă spălați rufele în familie. Puteți să folosiți, unul împotriva altuia sau altora, în demascările pe care le veți face, toate cuvintele existente în vocabularul limbii române. Nu aveți însă voie să vă bateți sau să vă omorâți între voi și, mai ales, nu aveți voie să criticați regimul. Noi nu vrem să reedităm aici ce s-a petrecut la Pitești, ci vrem doar să scoatem putregaiul din voi, pentru ca, purificați, să vă redăm societății…Cum mama dracului mai puteți, mă, să rezistați atât? Din ce fel de aluat sunteți făcuți, de nimic nu vă atinge? Ne siliți să scornim, pentru a vă veni de hac, fel de fel de pedepse și voi vă comportați de parcă n-ați mai avea instinct de conservare. Nimic nu vă impresionează.” Acestea sunt cuvintele unui supraveghetor al închisorii de la Aiud, iar în fața acestora, un deținut a răspuns:„Nu ne mai impresionează nimic pentru că nu mai avem nimic de pierdut. Ne-ați luat tot și luându-ne tot, ați făcut din noi oameni cu adevărat liberi. Și ne comportăm ca atare.” Cu această tipologie umană d eneâînfricați, reeducarea bestială nu mai avea niciun sens petnru regimul comunsit. „O reeducare cu bâta, ca cea de la Pitești, nu mai era eficientă. Și mai ales în circumstanțele existente atunci. S-a ajuns la concluzia că se pot tortura oamenii din punct de vedere psihic, prin metode mult mai subtile și care nu lăsa „urme”. Dar într-o mare măsură, și acest tip de reeducare, parcă pe unii nici măcar nu îi atingea. Rezistența lor fizică și morală era mult prea mare pentru ofițerii închisorii, aidoma inchizitorilor din Evul Mediu”, concluziona Emanuel Iavorenciuc (Revista Historia).

Despre acei ani de momire, cu ”privilegii” ieftine a tinerilor anticomuniști de la Aiud am scris. Lupta lor a fost o Imitatio Christi. Acești tineri au refuzat orice colabarare cu instrumentele regimului comunist, instaurat de tancurile sovietice, și au respins acest adevărat ”pact cu diavolul” bolșevic pentru o așa-zisa libertate. Pentru că acești tineri percepeau libertatea doar în Hristos, nu în marele gulag comunist material creat și controlat de comunismul care respingea credința, ierarhia valorilro și Biserica. Acești tineri au realizat spiritual, prin refuzul lor de a se compromite, din Aiud o mănăstire de rugăciune în isihie, iar din celule adevărate chilii de regăsire în libertatea credinței și de promovare a ideilor culturale specific elitelor românești de la începutul secolul XX și din perioada interbelică. Acești mărturisitori au devenit modele de urmat într-o societate pervertită și care își pierduse reperele morale datorită comunismului. Ei și-au ținut ochii sus înspre cer și mintea doar ”în cer”, ca să nu cadă în iad. Pentru ei, libertatea din ”chilia-celulă” aflată în ”mănăstirea penitenciar” era mai importantă pe cale izbăvirii și mântuirii decât eliberarea în marea pușcărie comunistă de atunci, numită generic Republica Populară România în care credința era persecutată, mănăstirile închise, iar societatea comunistă încerca să rupă definitiv pe român de transcendent. Mărturisitorii Aiudului, prin exemplul lor neînfricat au păstrat flacăra aprinsă a speranței și libertății. La Aiud a fost un război duhovnicesc, între bine și rău, pe care tinerii prizonieri și l-au asumat până la capăt, cu credință nemăsurată și îmbrăcați în cămașa lui Hristos. Ei au ales, pe deplin conștienți, calea Crucii pe drumul mântuirii neamului omenesc și românesc. Sacrificiul lor a fost asumat și deliberat, pentru ca cei puțini să-i poată mântui, prin exemplu și sacrificiu, pe cei mulți și captivi în noua ”robie egipteană”. Prin refuzul lor de a coabita cu răul, mărturisitorii au fost niște ”neînfrânți”, în fața puterii opresoare și a instrumentelor sale de control și teroare. Politica ”ducerii cu zăhărelul” pentru o falsă și iluzorie libertate nu a ținut în fața acestor adevărați eroi mărturisitori a credinței și valorilor perenității. Libertatea lor interioară era mai importantă și mai puternică decât o pseudo-eliberare propusă de autorități, dar care era o capcană ce-i transforma în ”suflete moarte”. Nu există libertate când se rupe legătura omului cu cerul. Fără transcendență, omul este ”femeia gârbovă” din evanghelie, care privește doar în jos, nu în sus spre cer. Asta au înțeles foarte bine neînfricații și neînfrânții Aiudului. Secretul rezistenței lor a fost acela că gândul le-a fost ținut prin rugăciune doar în cer spre mântuire, iar ruperea de lume le-a salvat sufletele și au reușit să refuze compromisul letal din punct de vedere moral cu autoritățile comuniste.Pentru mărturisitori a fost primordială salvarea sufletului, nu a trupului, așa se explică puterea lor uriașă de rezistență în fața propunerilor perfide ale securității comuniste Au ținut ”mintea în cer” și nu au lăsat nicio portiță deschisă, ca să nu intre nicio idee sau propunere specifică materialismului dialectic. Nicolae Purcărea a fost închis la Aiud din 1958 până în 1964 și a fost coleg de celulă cu Arsenie Papacioc și Petre Țuțea, modele de spirit și rezistență creștină, Despre Petre Țuțea glumea într-un interviu de la începutul anilor 2000, că dacă îl provoca la o discuție acesta vorbea ore întregi despre cultura română și universală, fiind o enciclopedie umană. Țuțea era numit în penitenciar ”Socrate al Aiudului”. Nicolae Purcărea a explicat cheia morală a rezistenței față de reeducare: „Nu mi-e frică decât de Dumnezeu, de păcat şi de momentul când forţele fizice mă vor scoate din luptă.“ (Adevărul, 17 martie 2013) Cei numiți de mine ”neînfrânții” nu sunt considerați azi mucenici sau martiri, ci doar mărturisitori, de către canoanele Bisericii, deși în imaginarul colectiv, deja, ei sunt percepuți și promovați ca ”sfinți populari”, până când ”durata istorică” (istoriografia) îi va așeza alături de cei căzuți întru apărarea credinței lui Hristos în temnițele Aiudului și aruncați în Râpa Robilor, unde, în prezent, se înalță o mănăstire ortodoxă, cu hramul ”Înălțarea Sfintei Cruci”, care le pomenește numele, ca martiri și mucenici și recunoscuți de mentalul colectiv românesc, suis-generis, ca Sfinții Închisorilor.

Ionuț Țene