Calea poeziei este poemul acela care continuă peste timpuri, ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat între timp și, totuși, nimic nu mai este la fel. Avem un exemplu interesant din literatura maghiară care este multiplicat și la alte literaturi. După 50 de ani Zalán Tibor publică o replica ermetică la poemul „Calul moare. Păsările își iau zborul” după cel mai mare poet avangardist maghiar Kassák Lajos, fondatorul revistei de avangardă „Azi” din anii 20 și prieten cu Tristan Tzara. Avangarda devine repetitivă în titlu și expresie la o distanță de aproape două generații. Asistăm perpetuu la o renaștere și la o restricție lirică imortalizată. Și paradoxal ne repetăm în alte forme din aceeași piesă, cum ar spune Mihai Eminescu. Titlul ușor modificat „Cântec pentru Căluțul de lemn uitat la soare” ne duce la aceleași gânduri sumbre ale cerului ocupat de „samovarul de nichel”. Inițierea este calea poetului spre inima poeziei. Poetul întotdeauna vede altceva decât vederea omului comun. Să fie poezia de avangardă un răspuns original la „scrisoarea vizionarului” lui Arthur Rimbaud trimisă lui Paul Demeny din 1871, în care poezia era o situație de dereglare a simțurilor”? Până la urmă ce face diferența dintre calea poeziei ca reprimare a suferinței și creștinescul Via Dolorosa. Pare o tautologie, dar nu este. Arthur Rimbaud ne-a propus o teorie poetică înnebunită de suferința inadaptării, o inapetență a omului creator la ispitele telurice ale lumii și la măsurile inchizitoriale ale societății. Teroarea banalului sufocă poetul și poezia. Opresiunea comunității este suferință și durere. Poezia reprezintă manifestul emoției și sensibilului împotriva timpului deconstructivist și nivelator. Calea poeziei este ”albastră”. Rimabaud a perceput și trăit versurile sale. Poezia este o ”corabie beată„ pe care peotul o conduce ca un timonier cu ”simțurile dereglate” spre necunoscut și inconștiut. Poetul este o sinergie după acel rimbaldian motto: ”Je est un autre”. Dedublarea poetică este o caracteristică a modernsimului, de aceea mesajul poetului acestor epoci noi este indicibil și o provocare a obscurului. Poetul alege inaptabilitatea pentru că nu vibrează la simțul comun și a ales libertatea instinctual de a percepe senzorial lumea. L-aș completă pe Rimabud, spunând că poezia este și o ”dereglare” a emoției, nu numai a simțurilor. Poeții trăiesc legănați și îmbătați de puterea forței poeziei emanate de inimă.

Calea poeziei nu este regală, ci o degajare, o ”cărare” instinctuală, ininteligibilă simțului comun, o lume în care ”samovoarele zboară” pe cer. Imaginația simțurilor dereglate este adevărul ființial al poetului: calea spre absolutul care transfigurează, uneori până la suicid. Calea poeziei este expunerea sensibilității contra rațiunii comune. Aș mai adăuga, la poeții moderniști care l-au făcut pe ”Baudelaire un Dumnezeu vizionar”, că poezia este cu adevărat calea inimii. Poezia trece prin epicentrul sensibilului care mișcă lumea și mută ”la propriu” munții din loc, prin forța necunoscutului și a imaginației. Poezia e un paradox. Este suferință și iubire. Calea ei trece prin inimă, care de la începuturile arhetipale ale omenirii a reprezentat starea de grație a lirismului de a se exprima prin Imnuri religioase. Atingerea sinelui universal este o experență lirică care trece prin inimă. Astfel emoția devine o adorare a transcendentului. În antichitatea străveche poezia trecea prin înălțarea emoției inimii spre necunoscut și apoi spre cer. Originile poeziei sunt adevărate resurecții ale căilor inimii spre starea de grație. Catavasia lirică este mama tuturor poeziilor în istoria lirismului universal. În receptacolul critic al poeziei de-a lungul timpurilor poezia își regăsește unitatea ființială prin puterea emoției inimii. Inima unește omul cu cerul. De la clasic la romantism, modernism, simbolism, neomodern, post-modern, poezia trece pe aceeași cale tensionată a emoției inimii care se împlinește în căutarea autenticității și contopirii cu sinele. Poezia este o cale febrilă a inimii spre ceea ce contopește omul cu preajma, pământul cu cerul sau imanentul cu transcendentul. Îl putem parafraza pe Robert Frost, astfel „Poezia apare cand inima și-a găsit gândul și gândul și-a descoperit cuvintele.” Inima nu este numai calea iubirii, ci și a suferinței. Poezia se multiplică prin suferință și iubire.

Asistăm la o dualitate e emoției între iubire și durere, fermentul creativ al lirismului. Inima este centrul creației. Din izvor se naște marea. Din inimă pornesc razele ce încălzesc sufletul lumii așa cum soarele încălzește pământul și face să strălucească ochiul umanității. Calea inimii este poezia. Inima este sediul emoției și izvorul lirismului.”Inima are rațiuni pe care rațiunea nu le poate cunoaște” spunea Blaise Pascal în secolul XVII. Un filosof a oferit cea mai imprecisă nedefinire a poeziei, în concordanță cu calea inimii. Poezia este despre suferință, iubire și neînțelegere. Lirismul înseamnă vocea tristeții și inconștiutului. Inima emană poezia deodată cu viața. Inima este motorul poeziei și al vieții, o expresie puternică a bucuriei suferinde. Trăim pentru că inima nu ne dă pace. Poetul este provocat de inimă, iar poezia pulsează pe ritmurile aortei. Poezia are forma inimii. Atunci când va seca izvorul poeziei, atunci inima nu va mai bate. Pe aceeași cale pe care a bătut taince zgomote vor merge alte inimi înfierbântate de emoții, năucitoare de poezie, indiferente de stiluri și curente literare. În această ecuație, avangarda reprezintă doar o reîntoarcere la origini, nu o cezură stilistică. Calea poeziei este o anamneză, un tribut al începuturilor lirice: o reîntoarcere eternă la arhetip, la rădăcinile emoțiilor. Nu doar după 50 de ani se poate scrie o replică poetică, ci chiar după mii de ani, pentru că inima va tot bate liric, pulsând într-un nou Homer. Suflu ei este genuin.

Ionuț Țene