A fost ceva stricat, nepotrivit (și nu doar politic) din prima clipă în care, pe pervazul ferestrei deschise acum, nu spre Moscova, ci spre Kiev, pe fondul războiului, tot mai clar produs ca izvorâtor de oportunități geopolitice, a apărut noul șablon al axei Ucrainei și Moldovei, dimpreună în UE… Dimpreună, ei ca o familie, nu noi cu frații noștri, ca șansă de a intra în marea familie a Europei… În marea familiei de cândva a Europei, atât de înstrăinată astăzi…
Și nu am avut nici o reacție… Doar priveam cum eforturile, implicările sufletești, culturale, costurile economice ale ajutorării în a face din Moldova surata noastră cu care să intrăm mândri în Europa, au fost strivite de roțile unor vagoane cu grâne… Nu am reacționat deloc la acea nepotrivită asociere Ucraina-Moldova ca factor de aderare la UE… Nu am făcut pașii, poate chiar ultima șansă, pentru a spune „Acum, noi, împreună în Europa!”… Și vom fi ratat, iată, iarăși, șansa reunirii și reașezării firești a Moldovei la trupul patriei-mamă… Căci, din nou, oficial, ni se arată cealaltă fereastră a politicii Moldovei… Cea deschisă spre Kiev… Fără a avea garanția măcar a definitivei zidiri a oblonului lăsat crăpat spre Moscova… Ci singura și certa garanție a unei uși zidite… Și a unor poduri de flori abandonate, în ruini de suflet și cuget, dincolo de aceasta…
De aceea, privind spre Kiev, dar și spre Chișinău, să nu dăm elogiu reușitei politicii a Bucureștiului, aceea de a fi „convins” Kievul să recunoască Limba Română ca limba de drept a comunității noastre din Ucraina… Pentru că pare tot mai evident că nu pentru noi a făcut Kievul acest gest… Nu pentru noi a înlocuit sintagma de „limbă moldovenească”… Dar asta nu înseamnă că nu a știut să-și tragă gheșeftul pe încrederea noastră… Alte milioane de tone de cereale, tranzitate, depozitate și chiar vândute și la noi… Alte pretenții în curs de satisfacerea de care vom afla din nou prea târziu… Precum integrarea bazinului Prutului într-o structură în care Ucraina este cap de listă ori pregătirea armatei ucrainiene, masiv, în bazele din România…
Pentru că nu întâmplător, acum, ambasadorul Moldovei la București a dat de pământ cu farfuria din care mâncam, speram noi, dimpreună cu frații noștri, rămași frați pe mai departe, spunând cinic, călcând în picioare și istoria noastră, dar și cei peste treizeci de ani (și ei la rândul lor deja istorie, de frământări despre cum să facem să fie bine pentru singura viță de neam și țară care contează, cea românească), afirmând că șansa Moldovei de a adera la UE se datorează Ucrainei. Mulțumind Kievului pentru această posibilitate dată de război (și de prea mulții nevinovați morți pentru altceva decât au crezut ei, am spune noi…). Și nu, Bucureștiul nu l-a întrebat pe acest ambasador, nu ce a vrut să spună, căci vorbele nu au fost nici măcar mascate diplomatic, ci de ce acest punct de inserție a poziției Chișinăului tocmai acum… Căci, să nu ne trezim carecumva că nu doar „axa” Ucraina-Moldova va adera la UE!… Să nu intre acolo cu totul, de la Ucraina („mare”, cum se visează, căci războiul nu i-a frânt pretențiile), la „imperiul” de sub steagul roșu cu bizon al „Moldovei Mari”… Iar noi lăsați tot într-un colț, nu de UE, căci nu de ea ne pasă, ci de Istorie…
