La sfârşit de an 2023 prozatoarea Maria Berciu ne dăruieşte o nouă carte de povestiri, dedicată “Celor mai bune prietene ale mele, fiicele Mona şi Carmen”, cu o prefaţă scrisă şi ilustrată (coperta 1) Florin Dochia, apărută la Editura “Casa cărţilor”, manager Flaviu Mihali.

Exact ca în precedentele cărţi, Maria Berciu se dovedeşte a fi o bună povestitoare şi surprinde plăcut sinceritatea cu care narează, chiar dacă unele situaţii relatate nu o avantajează. Dar Maria Berciu nu se joacă! Scrie cum simte iar povestirile ei reflectează o perioadă din viața României înainte și după 1989. Și parcă atunci demult oamenii erau simpli, se bucurau de fiecare clipă și erau temători de Dumnezeu. Acum tehnologia, birocrația, lipsa celor ”7 ani de acasă” ne-au făcut să fim mai lipsiți de sentimente, mai robotizați. Cel puțin asta am deprins eu ca feed-back din citirea cărții dumneaiei.

„Doi câte doi” – este relatarea unei poveşti de dragoste între Marian şi Anda. Anda ia „hăţurile” şi-l invită pe Marian la o întâlnire, lucru atipic prin anii 1960. Place descrierea băiatului: „Nu era cu mult mai înalt decât ea, dar avea un mers degajat, era sigur, stăpân, dar atent cu ea, se apropia puţin de ea când îi vorbea, iar ei îi plăcea asta. Avea ochii limpezi, privirea ca o mângâiere, iar buzele lui aveau forme perfecte.” Comandă amandine, îşi dau din nou întâlnire, dar refuzul Andei de a face dragoste iscă conflictul prozei. Mai departe vă las pe dumneavoastră să descoperiţi cum se încheie idila dintre cei doi. Intriga îmi aminteşte de serialele sud-americane care ţin pe cinefili, în cazul de faţă pe cititori, cu sufletul la gură, mai ales că Anda era de modă veche, dorind să-şi ţină promisiunea dată bunicii de a fi „fată mare în noaptea nunţii.”

„Analoage, aproape” – proza face vorbire despre două situaţii aproape identice, în care personajele sunt Viorica şi soţul ei Emil pe de o parte şi Delia şi Traian pe de altă parte. Maria Berciu ne ţine din nou captivi cu această povestire siropoasă despre infidelităţi, umilinţe, trădări, nerespectarea jurământului „până când moartea ne va despărţi”, dar şi despre compromisuri, comodităţi, laşităţi, pentru că, nu-i aşa, o convieţuire în doi este grea când aşezi pe talere avantajele şi dezavantajele unei căsătorii. De menţionat implicarea autoarei în povestea aceasta şi explicaţiile ei date pentru faptele lor, ca un adevărat psiholog sau consilier matrimonial: „Bărbaţii încearcă, nu neapărat doresc femeia respectivă, dar e o obligaţie de a face femeia să se simtă bine, să observe masculul de alături… Dacă vrea ea, lucrurile se întâmplă într-un fel, iar dacă femeia nu acceptă, măcar se simt bine amândoi”.

„Viaţa mea” – a treia povestire, poate cea mai reuşită fiindcă Maria Berciu vorbeşte despre viaţa de liceean, o viaţă asemănătoare multor generaţii de elevi, despre tatăl ei care lucra la C.F.R., despre mama care era asistentă la o grădinită, despre Monica, sora ei, puţin mai mică care era şi febleţea familiei. În penultimul an de liceu află despre boala incurabilă a tatălui care va da peste cap toată viaţa liniştită şi fericită a familiei. Intră în depresie, face absenţe la şcoală, ia note din ce în ce mai mici şi-şi periclitează promovarea bacalaureatului, iar criza se adânceşte şi mai mult când află că mama naturală trăieşte în Italia şi mai are două surori vitrege. La propunerea mamei adoptive urmează să plece în peninsulă să-şi cunoască familia şi suspansul propus de Maria Berciu continuă, dar vă las dumneavoastră să-l descoperiţi.

„Dăruind vei dobândi fericirea inimii” – este o relatare scurtă despre visele pe care le avem în adolescenţă şi care se pot împlini atunci când întâlneşti oameni cu inimă mare.

„Marţsara” – este o povestire fantastică despre „o babă cu părul despletit, neagră, ştirbă, care nu vorbea nimic, dar făcea ce dorea ea cu ei”, adică persoanele care nu respectau anumite ritualuri (să nu frământe aluat după apusul soarelui) şi povesteşte cu lux de amănnte ce a păţit mama ei, noră tânără în casa socrilor.

„Şezătoarea cu spaime” – face referire la sărbătorile Crăciunului de odinioară: „Natura era pregătită, îmbrăcase straie albe, totul era curat, nu era foarte frig. Lemnele pentru foc erau pregătite din timp în şură, noi, copiii, trebuia doar să avem grijă să completăm coşarca de lângă sobă să nu fie goală, astfel că în casă era cald şi bine!” Urmează o întâmplare haioasă cu tatăl ei care s-a deghizat într-un urs ce a speriat femeile adunate în şezătoare la familia ei.

„Întâmplate demult” – este o poveste stranie despre bunica din partea tatălui care le-a dat ceva emoţii celor dragi şi unei vecine când a trebuit să fie dusă pe ultimul drum, la onorabila vârstă de peste 90 de ani.

„Au fost odată” – cuprinde mai multe povestiri vechi pe care autoarea şi le aminteşte vag, din spusele celor mai mari. Prima este o păţanie de când autoarea avea doi ani şi a fost împreună cu părinţii după un car cu fân. Dacă în prima întâmplare carul era tras de vaci, a doua întâmplare, cu mult sânge curs, a fost cu carul cu cai al fratelui mamei ei. Alte două întâmplări din vremea copilăriei autoarei, când s-au mutat la oraş. Aceeaşi locaţie, bucătăria.
„Şoapte” – prezintă pierderea actului de identitate, îngrădirea accesului de către bancă la contul ei, birocraţia şi stupizenia statului la rând în anul de graţie 2022 ne amintesc despre cozile din regimul comunist. Continuă cu descrierea unei nunţi la care a participat, la Târgu Mureş, iar autoarea îşi pune întrebarea: „Nu mă pot pronunţa ce era mai atractiv? Muzica ori platourile cu mâncare, băuturile oferite, fructele şi prăjiturile oferite pe bufetul de tip suedez?” O altă relatare este excursia cu colegii de la GASPEV la staţiunea Mihăeni, Satu Mare. Şi aşa cum spune autoarea, „o altă zi, o altă întâmplare cu colegii epigramişti de la clubul SPINUL” şi continuă relatările cu 29 iulie, Ziua Imnului României, 1 octombrie, Balul vârstnicilor şi alte întâmplări din care nu lipsesc pictura, concursurile literare, autoarea fiind membră a Ligii Scriitorilor, dar şi întâlnirile de la ANCMR unde s-a integrat foarte bine.

Citind şi recitind cartea „Şoapte” am observat că optimismul autoarei, dar şi întâmplările relatate în care m-am regăsit uneori, mă face să fiu fan cărţilor Domniei ei. Deşi unele întâmplări sunt banale, „culoarea” în care le expune, le povesteşte, dau un farmec inegalabil şi-mi amintesc de picturile ei.

Pe ultima copertă profesorul Vasile Leschian concluzionează: „Maria Berciu are o înzestrare nativă de povestitoare, de plasticizare nuanţată a coloristicii vieţii. Te atrage prin firescul necăutat al relatării, având intenţia aglutinării întâmplărilor de viaţă în aparenţă mărunte pe care le încheagă într-un tablou nuanţat, plin de semnificaţii. Apropiaţi-vă cu sinceritate de textul şi subtextul povestirilor şi veţi simţi cum în ele pulsează viaţa!”. Felicitări!

Gelu Dragoş, U.Z.P.R.