Filosoful, antropologul și poetul Sandu Frunză mă uimește cu fiecare carte nou apărută. Produs al școlii de gândire clujene, Sandu Frunză este un gânditor autentic și comprehensiv. Cărțile sale te pun să gândești după ce le-ai citit cu creionul în mână, adnotând pe marginea frazelor, care uneori devin adevărate axiome sau paradigme, ce surprind inițiatic o realitate sufletească extatică. Cartea ”Căutarea autenticității în era digitală” scrisă de Sandu Frunză, și care a văzut lumina tiparului la editura Eikon, este un instrument de lucru extrem de util pentru un cititor avid trăitor într-o lume tot mai virtuală. Încă din ”Cuvântul Introductiv”, autorul te avertizează: ”Colonizarea tehnologică a unor părți semnificative ale vieții noastre personale și a celei publice va fi un bun impuls pentru a îmbrățișa ideea că avem nevoie în viața noastră de atîta poezie, spiritualitate și filosofie cîtă tehnologie pătrunde, mai mult sau mai puțin cu încredințarea noastră.” Sandu Frunză, în cel mai pur stil eliadian, inspirat de marele autor al istoriei religiilor, împărtășește un optimism al cunoașterii și cunoștinței, debordând într-o lume care pare că se degradează spiritual: ”Căutarea autenticității va căpăta una dintre formele cele mai la îndemînă pe care le are fiecare ființă umană: reîntoarcerea la temele și preocupările ființei însuflețite de fiorul umanității sale.” Gânditorul clujean pendulează în epoca digitală între dasein-ul stării de deschidere spre ființă, în cea mai pură interpretare heideggeriană, la un sacru asumat din opera lui Mircea Eliade. Autorul știe că lumea este un echilibru între sacru și profan – care în epoca virtualității nu-și pierde febrilitatea căutării cu acribie a transcendentului și plăceriile sufletului – prin dorința perfect umană de a filosofa, pornind de la neutrul ”philia” la sensibilitatea ”erosului” sau întru dragostea platonică a comuniunii prin ”agape”. De fapt, Sandu Frunză cuminecă o perspectivă conservatoare a ”duratei lungi” privind nevoia omului de iubi și de a se salva prin cunoaștere, chiar dacă intensificarea comunicațională rece a digitalizării îl asaltează într-o modalitate agresivă. Nevoia sufletului de singularitate și originaritate nu poate fi atenuată de iureșul virtualității. Omul se va privi întotdeauna înspre interior. Până la urmă dialogurile platoniciene sau cele peripatetice socratice nu sunt altceva decât evadări spre libertatea sufletului prin cunoaștere. Sandu Frunză, deși un filosof ultra-modern în limbaj, este un clasic autentic în mesaj, deoarece percepe printr-o metodologie originală virtualitatea omului post-modern ca o boală a imanentului, ce se poate vindeca prin cunoștința transcendentului izvorât din sacralitatea expusă de Rudolf Otto. Și atunci, ca și acum în era digitalizării, omul este în centrul universului. ”Omul ca măsură a tuturor lucrurilor” este sintagma grecească antică a lui Protagoras, nu o lozincă a unui filosof de rețea socială din era digitalizării post-moderne. Autorul e conștient că omul va avea mereu nevoie de poezie și filosofie în ciuda ”robotizării” stilului de viață. Arta de a trăi este specifică omului de când a apărut pe pământ. ”În căutarea autenticității. Filosofie și poezie în lumea construită pe comunicare ne situează în preajma omului postmodern, așezat sub semnul căutării unui inefabil pe care îl anunță instalarea noii ere, era digitală. Poezia și filosofia, ca forme ale integrării, modelării și depozitării sacrului, fac parte din instrumentarul utilizat de el pentru a-și împlini nevoia de comunicare și de realizare personală.” Deși se vrea ucenic al lui Aurel Codoban, în problematica iubirii, Sandu Frunză transcede ”erosul” ca modalitate profană printr-o spiritualizare de tip ”agape” sau chiar ”philia”.
Iubirea autentică nu este pentru trup, ci expunerea în bucuria de a trăi a exaltatului spririt. Iubirea e o formă de cunoaștere și filosofare, o modalitate autentică de autenticitate în era digitalizării. Proiecția are și un aspect de salvaționism. La fel ca și poezia, care pentru omul contemporan este ”o evadare în lumea fantasticului, a misterului sau a magicului”. Până la urmă, Sandu Frunză înlocuiește cultul trupului contemporan cu promisiunea sufletului, plăcerea erotică cu bucuria spiritului, toate modalități febrile de a ieși din teroarea comunicațională a erei digitale și o formă vie de regăsire a sinelui, ca legătură cu sacru. Mirarea este un aspect a supraviețuirii spiritului tânăr, o provocare în fața unei ”îmbătrâniri ”a sufletului din ”vremea digitală”. Între Eros și Thanatos autorul alege reflecția în ”starea de lumină”, Poezia este o formă de evadare a omului din comun și banal. Lirica este o provocare a excelenței, a existenței, care îmbină sinergic sacrul și profanul și o modalitate de cunoaștere: ”Poezia nu este filosofie, și nu trebuie să devină filosofică. Poezia filosofică riscă să piardă atît filosofia, cît și poezia, excepție făcînd, desigur, personalitățile filosofice dublate de talent poetic și poeții cu o sensibilitate filosofică aparte. Cred că trebuie să concepem relația dintre filosofie și poezie mai degrabă sub forma unei întâlniri. O situație benefică ar fi aceea prin care, pe de o parte, filosofia ar fi trăită prin poezie, iar pe de alta, filosofia ar putea surprinde semnificația poetică ultimă a existenței.” Poezia ca ”forma mentis” reprezintă de fapt o realitate a umanității de a supraviețui terorii obiective a digitalizării. Poezia nu este doar emoție și sensibilitate, ci și o școală existențială de gândire. În lumea post-modernă trăim paradoxul. Deși suntem nivelați ca umanitate de imanent, realitatea devine sacră. Ontologia în vremea digitală este o restaurare a sacrului. Omul post-modern este un ”homo religiosus”, care îmbină sacrul cu profanul, croindu-și o religie a imediatului. Asistăm azi la o reconstrucție a realității, dar care nu se rupe cu adevărat de Ființă, ci asistăm la o altfel de raportare față de transcendent.
Omul post-modern dorește să înlocuiască sufletul cu corpul și emoția cu comunicarea. În realitate, spațiul omului prezent este la fel de sacru ca și cel antic. Asistăm siderați la o perpetuă spirală a cunoașterii și interpretării. Sandu Frunză nu se sperie de digitalizare, ci o percepe ca o ispită contemporană, care devine istorie, așa cum istorie a devenit și ”focul” furat de Prometeu de la Zeus. Cartea reînvie, deși nu-l denumește, ”mitul lui Sisif” în cel mai analog mod cu putință prezentat de Albert Camus. Este o repetiție sine die spre inițiatic. Istoria digitalizării este un moment în istoria umanității ca și descoperirea focului sau a uneltelor de silex. E paradoxul filosofului Sandu Frunză. Esența unei vieți corecte este străveche, de la Confucius la Iisus Hristos, până în era digitalizării. ”Reciprocitatea” este cheia unei bune conviețuri, Intelegența culturală sau Inteligența artificială sunt doar etape în istoria omului, nu ”sfârșitul” ei. Sandu Frunză este un deteminist optimist până la capăt: ”Entităților create de om, pe care le conectăm cu Inteligența Artificială, nu le este accesibilă trăirea experienței morale, religioase, spirituale. Stadiul actual al proiecțiilor filosofice și ideologice relevă că omul este singura ființă capabilă să dezvolte Inteligența Spirituală și să fie purtătoarea ei. Inteligența Spirituală presupune forme ale transcenderii și auto-transcenderii pe care mașinile nu le pot realiza în această etapă a dezvoltării lor. Ființa umană, creatorul Inteligenței Artificiale, păstrează, deocamdată, doar pentru sine experiențele de tip spiritual.” Autorul oferă și o soluție viabilă la penetrarea comunicațională digitală și la Inteligența artificială: dezvoltarea de către om a Inteligenței Culturale și Inteligenței spirituale. Ca și la vechii antici, pentru Sandu Frunză, cheia evoluției este omul, care pendulează inteligent între profan și sacru, între imanent și transcendent. Omul este mereu surprinzător și unic în felul de a pune și a vedea ideile în sens platonician sau aristotelic.
Ionuț Țene
