Când Mahomed al II-lea a luat Constantinopolul, s-a petrecut nu doar un exod formidabil de populație, ci și unul de sfinte moaște. Între acestea se numără doi sfinți ce alcătuiesc comoara indiscutabilă a uneia dintre cele mai frumoase insule, Corfu, în care Homer își plasa utopia odiseică. La doar câteva străzi unul de altul, se află acești doi sfinți, între care se cuprinde istoria întreagă a Celor Șapte Sinoade Ecumenice. O mărturie venețiană susține că au fost aduși în doi saci umpluți cu paie pe un măgăruș. Oricare ar fi povestea reală, cert este că Sf. Ier. Spiridon și Sf. Teodora Augusta conduc astăzi, de facto, utopia lui Homer.

Pe Sf. Împărăteasă Teodora o știm ca fiind cea care a desă­vârșit opera celui de-Al Șaptelea Sinod Ecumenic, încheind tirania iconoclastă. O prăznuim cu mai puțin fast de propria ei zi de pomenire și cu mult mai mult în Duminica Ortodoxiei. Dar povestea pe care credinciosul o cunoaște, de obicei, se încheie în triumfala duminică a primei săptămâni din Postul Mare. Și poate că așa se și cuvine, căci suferințele de mai târziu nu îi știrbesc cu nimic slava nemuritoare. Viața ei este o alegorie a Marelui Post, unde, după prima duminică de sărbătoare, vin Patimile, Crucea și moartea.

Din Paflagonia în Capitală

Era originară din Paflagonia, născută în jurul anului 815, dintr-o familie de militari apar­ținând de mica nobilime sau ceea ce am numi, în prezent, middle-class. Accederea sa la putere s-a făcut prin acel procedeu bizantin care ne amintește de basmul Cenu­șăresei: tinerele din imperiu erau invitate la palat ca împăratul să-și poată alege o mireasă. Datorită lui Simeon Logofătul, ne-a parvenit povestea tânărului Teofil, impresionat de Sf. Cuv. Casiana, care l-a repezit pe împărat de la primele două cuvinte. Atunci, dorindu-și o soție supusă și cuminte, se reorientează spre Teodora. În hagiografia celei din urmă se povestește ce s-a întâmplat mai departe – basileul le dăruiește tuturor tinerelor un măr; a doua zi, își cere merele înapoi. Toate îl mâncaseră, cu excepția Teodorei. Ea îi vorbește de un stâlpnic din Nicomedia, care i-a prezis că va ajunge împărăteasă, dându-i, la rândul său, un alt măr, prin urmare, spune Teodora, îi poate oferi împăratului două mere: primul – virtutea ei, și al doilea – un fiu și moștenitor. Încântat că și-a găsit soția cuminte și supusă la care visa, Teofil este cucerit și-i oferă mărul de aur, tradiție care amintea de judecata lui Paris. Nicicând un bărbat nu s-a înșelat mai tare asupra unei femei.

Departe de a fi supusă și ­cuminte, Sf. Teodora a urmat, mai degrabă, cuvintele Mântuitorului – Fiți înțelepți ca șerpii și nevinovați ca porumbeii, ca, odată cu moartea soțului său, să-i distrugă întreaga operă iconoclastă. Rămân de pomină „păpușile” Teodorei, două icoane aflate la Mănăstirea Vatopedu, la care împărăteasa se închina în secret. Odată, bufonul curții, un pitic pe nume Denderis, a surprins-o în timp ce se ruga la ele. A vrut să știe ce face, la care basilisa i-a răspuns: Astea sunt păpușile mele frumoase. Tare drăguțe sunt, nu-i așa? Bufonul s-a grăbit să se ducă cu șopârla la împărat, care și-a dat seama imediat despre ce era vorba și, spumegând de furie, s-a repezit în camera ei să o tragă la răspundere. Cu cel mai inocent aer din lume, împărăteasa a început să râdă. Piticul ăsta e nebun, i-a zis ea. Ne-a surprins pe mine și pe doamnele mele uitându-ne în oglindă și și-a închipuit că sunt icoane. Convins sau prefă­cându-se că e convins, Teofil a lăsat-o în pace. Denderis a fost pedepsit apoi de împărăteasă – când basileul l-a întrebat peste ceva vreme ce s-a ales de frumoasele păpuși, piticul a dus mâna la gură și a protestat: Nu, nu, împărate, să nu mai vorbim despre păpuși! Altminteri, Sf. Teodora avea obiceiul să meargă cu copiii la mama ei, Teoctista, unde se închinau la icoanele acesteia. Una dintre fetițe, Pulheria, la vârsta fragedă de 2 ani, s-a dat de gol în fața tatălui său, motiv pentru care copiilor le-a fost interzis să-și mai viziteze bunica.

Apără icoanele şi încearcă să-și salveze soţul

Nu trebuie să ne imaginăm, însă, că sfânta împărăteasă l-a jucat doar pe degete pe Teofil. Poate că niciodată o soție n-a luptat mai mult pentru sufletul soțului ei. Avea totuși ceva bun în el, un spirit de dreptate care i-a atras mila lui Dumnezeu. Tatăl său îl ajutase pe Leon Armeanul să-l detroneze pe Mihail I Rangabe doar ca, mai apoi, să comploteze el însuși împotriva fostului său prieten. Ajuns la închisoare, a reușit să le trimită mesaje asociaților săi la complot, amenințând că-i va deconspira – îngroziți, ei l-au ucis pe Leon, chiar în timpul Liturghiei de Crăciun, în Capela Sf. Ștefan. Odată devenit împărat, Teofil avea să recunoască nedreptatea care-l adusese pe tron pe tatăl său, poruncind execuția tuturor celor care participaseră la uciderea Armeanului. Există diverse anecdote care confirmă faptul că era un judecător care nu tolera nici un fel de nedreptate în rândul supușilor săi. Era un mare cărturar, a avut o activitate bogată de ctitor și patron al artelor și s-a luptat din toate puterile să stăvilească năvălirea abbasizilor. Chinuit de interpretarea unui text și auzind că un anume Metodie, întemnițat pentru icoane, ar fi singurul capabil să înțeleagă textul, l-a chemat la palat și a legat o adevărată prietenie cu el, perioadă în care Sf. Teodora a avut prilejul să se împrietenească și ea cu acela care avea să fie primul patriarh iconodul al Constantinopolului, de după persecuție, și un mare sfânt.

Putem presupune că, per ansamblu, căsnicia ei cu Teofil a fost, totuși, una fericită. Sunt deosebit de interesante mărturiile unui poet arab din Córdoba musulmană, Yahya al-Ghazal, trimis la curtea bizantină. Poetul a fost profund impresionat de împărăteasa despre care spunea că este frumoasă ca un răsărit de soare, atât de impresionat că Teofil s-a enervat de-a dreptul pe arabul care nu-și mai lua ochii de la ea. El ne oferă imaginea unui basileu mândru de soția sa care participa, alături de el, la toate ocaziile oficiale. Însă au avut parte și de crâncene încercări: fiul lor cel mare, Constantin, a murit înecat într-o cisternă din palat, la vârsta de 2 ani, și și-au pierdut și una dintre fiice, Maria. Dar împărăteasa l-a iubit mult pe Teofil, fără îndoială. Aflân­du-se pe patul de moarte și chinuindu-se cumplit, s-a lăsat în sfârșit convins să se închine la frumoasele „păpuși” ale Teodorei. La sinodul din anul 843, organizat de tânăra văduvă, ea le-a cerut Sf. Metodie și celorlalți ierarhi să se roage pentru sufletul soțului ei, pocăit în ultima clipă. Arhiereii au întocmit o listă a ereticilor iconoclaști, în care era inclus și împăratul, și au lăsat-o pe Altarul de la Hagia Sophia. În ziua următoare, numele lui Teofil dispăruse, șters de rugăciunile sfinților și lacrimile Teodorei. Așa a știut această împărăteasă (puțin vicleană, poate, puțin încăpățânată) să-l mântuiască pe unul dintre cei mai înverșunați eretici pe care i-a dat istoria.

Restabilirea cinstirii icoanelor şi creştinarea neamurilor slave

Nu are sens să insist asupra calităților politice și caracterului de lider înnăscut pe care le-a demonstrat, conducând imperiul 14 ani. A inițiat mai multe campanii de succes, impresionându-i pe arabii care, inițial, fuseseră învingători. A mers atât de departe, încât l-a amenințat pe Sf. Boris I al Bulgariei (pe atunci, încă păgân) că va conduce personal armata bizantină, dacă va îndrăzni să pornească o invazie, adăugând că, și dacă bizantinii vor pierde, va avea parte de prea puțină glorie învingând o femeie. Toate astea se petreceau când împărăteasa era încă tânără, între 20 și ceva și 40 de ani. La sfârșitul domniei ei, imperiul era în avantaj față de principalii oponenți (Bulgaria și Califatul Abbasid), triburile slave din Peloponez îi plăteau tribut, iar resursele din vistieria imperială crescuseră. Evanghelizarea slavilor și a bulgarilor a început tot sub patronajul ei, se spune că ar fi convertit-o ea însăși pe sora lui Boris. Se pricepea și la comerț, și aici a știut să-și sfideze bărbatul căci, odată, impresionat de o corabie de negoț, Teofil ar fi întrebat cui îi aparține. Auzind că este a Teodorei, basileul s-a înfuriat. Cum, a strigat el, soția mea m-a făcut pe mine, împăratul, un negustor?! A bătut monedă cu propriul chip, unii istorici susținând chiar că ar fi condus ca împărăteasă cu drepturi depline, nu ca regentă. Căderea ei avea să fie, însă, o trădare la fel de hâdă ca vânzarea lui Iuda.

Împărăteasa avea un frate, Bardas, care deținea o poziție importantă în administrația imperială, dar nu atât de importantă pe cât și-ar fi dorit. Mâna dreaptă a Teodorei era Teoctist, un eunuc. Este firesc – pe de o parte, împărătesele, în mod tradițional, se înconjurau de alte femei și de eunuci, pe de alta, Teoctist se dovedise extraordinar de capabil. Este foarte posibil să fi și „mirosit” lipsa de scrupule a fratelui ei.

Dacă majoritatea fiicelor ei au preferat o viață de rugăciune, Mihail, singurul fiu, s-a dovedit un dezastru. Mihail Bețivul i-a rămas numele în istorie, e destul să spunem numai atât ca să înțelegem ce fel de om a fost. La chefuri, fiind beat, ordona execuții din senin, odată, când un mesager a venit, în timpul unui spectacol de pe Hipodrom, să-l anunțe că arabii îi invadaseră, a exclamat: Ce îndrăzneală să vii să mă deranjezi când sunt prins într-o cursă atât de importantă! La 16 ani și-a luat-o ca amantă pe Evdochia Ingerina, fiica unui vareg (viking) din serviciul imperial. Teodora a încercat să-și abată fiul de la această relație nepotrivită prin căsătoria cu o altă Evdochia care, însă, nu avea să poată face nimic. Relațiile mamă-fiu au început să se deterioreze. Cel care veghea ca lucrurile să ia această întorsătură era Bardas. El varsă venin în urechile naivului Mihail căruia îi amintește de felul cum împărăteasa Irina își înlăturase fiul ca să conducă singură. Basileul acceptă să ia parte la un complot împotriva eunucului Teoctist, ucis fără milă, sub ochii Teodorei, care-i re­proșează fiului că l-a omorât pe cel care ți-a fost un al doilea ­tată. Bardas acaparează toate aspectele guvernării. Teodora continuă să lupte, rămânând în Marele Palat, deși Bardas îi închide fetele în chinovie și încearcă s-o călugărească cu forța, motiv pentru care începe discordia celebră dintre el și Sf. Patriarh Ignatie. (Acesta va susține că a fost alungat din scaun tocmai pentru că refuzase să o tundă forțat în monahism.) În cele din urmă, sfânta se retrage, totuși, la o mănăstire.

Vasile Macedoneanul

În vremea asta, răsare la curte un nou personaj, tânăr și puternic ca un deus ex machina, născut parcă anume pentru a le da peste cap tuturor viețile. Tânărul macedonean Vasile, sărac, dar viteaz ca un leu, venit la Constantinopol să-și caute norocul, ajunge rapid favoritul acestui fraier cronic care era Mihail. Își are chiar și micul episod à la Alexandru Macedon, când îm­blânzește un cal superb, foarte sălbatic. În scurt timp, îi devine indispensabil basileului aflat în dilemă legat de căsătoria sa. Împăratul, boboc la treburile îm­părăției, dar ingenios când îi ­intră în joc interesul personal, vine cu o idee diabolică: să-l însoare pe Macedonean cu amanta sa, o căsătorie de formă, ca s-o poată păstra pe Ingerina la curte. Puțin importă că Vasile e deja însurat, divorțul se face rapid, iar Macedoneanul primește o dovadă de nețărmurită generozitate, când îi este oferită ca amantă una din surorile împăratului. Nu a rămas un secret pentru nimeni, mai ales că Mihail, cu soția sa, nu va avea nici un urmaș și, atunci când Ingerina îi naște lui Vasile al doilea fiu, o sursă consemnează: Leon împăratul (moș­tenitorul oficial al Macedoneanului) s-a născut din Mihail și Evdochia Ingerina. Vasile urcă din treaptă în treaptă, cu viteza cu care ar fi căzut un meteor – un meteor chiar urma să cadă, în persoana lui Bardas, pentru care, dacă nu exista deja proverbul cine sapă groapa altuia cade singur în ea, ar fi trebuit să se inventeze. Exact aceleași cuvinte le susură acum Macedoneanul în urechea împăratului: Bardas, chipurile, urzea un complot teribil ca să pună mâna pe coroană. Mihail, încrezător orbește, pune la cale un atentat în timpul unei campanii, unde Bardas, la semnul Sfintei Cruci pe care și-l luaseră conspiratorii ca semnal, e atacat de propriii oameni și făcut bucăți, organele fiindu-i înfipte în vârful unei lănci și purtate prin toată tabăra. Singura care se ocupă de rămășițele lui este Teodora, care are grijă să fie înhumat la Mănăstirea Gastria, construită de ea ca să-i fie loc de veci ei și familiei.

Drumul spre glorie îi este deschis Macedoneanului: îl convinge pe basileu să-l adopte și să-l asocieze la domnie, ceea ce este a spune că Mihail îl făcuse pe acest arivist, apărut de nicăieri, egalul său. Împăratul începe să se gândească la împăcarea cu mama sa. La urma-urmelor, o chinuise destul, mai ales când se gândea la farsa pe care i-o jucase odată când el și amicii lui s-au deghizat în fețe bisericești și i-au trimis vorbă împărătesei că patriarhul se afla în palat. Ea s-a plecat evlavioasă înaintea „prelatului” cu gluga trasă pe față, doar ca să audă niște vorbe obscene din partea oribilului impostor care era bufonul împăratului. Copil rău, îi strigă fiului printre lacrimi, să știi că astăzi Dumnezeu Și-a luat mâna de pe tine! În fine, era momentul să îngroape trecutul, de aceea a acceptat invitația la masă a mamei lui, pentru 25 septembrie 867.

În ajun, a cinat cu Ingerina, fermecătoare ca întotdeauna, pe când Macedoneanul îi turna pahar după pahar. Când Mihail era beat criță, Vasile l-a sprijinit până la dormitor și i-a urat noapte bună, sărutându-i cu cuviință mâna. I-a fost ușor să se întoarcă mai târziu, să intre peste împăratul adormit și, ajutat de aceiași complici care-l asistaseră în asasinarea lui Bardas, să-l atace. Împăratului îi sunt tăiate mâinile pe care Macedoneanul abia le sărutase, apoi e înjunghiat în stomac și moare blestemându-l pe Vasile. Așezată deja la masă și așteptându-l nerăbdătoare era mama lui, când i-a ajuns la urechi vestea proclamării Macedoneanului ca basileu unic. Gonește la Palatul Sf. Mamas, unde va găsi trupul celui pe care îl născuse, cu intestinele atârnând și prost acoperit cu învelitoarea unuia dintre caii săi adorați. Ea și fiicele ei au fost nevoite să-l îngroape în grabă, neavând parte nici măcar de onorurile elementare. Și doar, în ziua aceea de pomină când Mihail i-l prezentase pe Vasile cu cuvintele: Vino să vezi ce bărbat frumos am găsit!, ea îl avertizase: Mai bine nu l-aș fi văzut niciodată! El este acela care va distruge casa noastră.

E greu să vorbim cu precizie istorică despre această tragedie cât se poate de reală, dar care sună, mai degrabă, ca teatrul lui Euripide. Nici un istoric nu poate afirma ai cui sunt primii doi fii ai Macedoneanului sau ce rol a jucat, în asasinarea iubitului ei, Evdochia Ingerina. Pentru că este formidabil cât de bine s-a adaptat în noul rol de împărăteasă și cât de puțin (a se citi deloc) l-a plâns pe Mihail. E foarte posibil ca, scârbită de împăratul bețiv și lipsit de caracter, poate chiar simțindu-se umilită de aranjamentul nedemn la care se pretase, să se fi trezit îndrăgostită de fascinantul bărbat care era Macedoneanul. Este iarăși formidabilă ura cu care Vasile I l-a tratat pe fiul său Leon. L-a preferat mereu pe băiatul cel mare, Constantin, dar el a murit, lăsându-l pe Leon moștenitor. Leon, în schimb, a înfundat, din porunca tatălui său, pușcăria, perioadă în care acesta din urmă îi contesta drepturile. Oare ­fiindcă știa că nu e copilul lui? Nici un istoric nu exclude varianta ca nici măcar ei trei să nu fi știut adevărul. Dacă Leon cel Înțelept este fiul lui Mihail, atunci moș­tenirea Teodorei s-a materializat într-una dintre cele mai longevive și mai mărețe dinastii din istoria imperiului, dinastia Macedoneană nemaifiind deloc Macedoneană, ci Amoriană, și realizând un cerc complet cu o altă Teodora, care a domnit ca autocrat la sfârșitul ei. Și am putea vorbi la nesfârșit despre urmașii pe care i-a avut această dinastie (pseudo?)macedoneană în toate marile case regale ale Europei.

Dar asta nu are nici o impor­tanță căci moștenirea ei reală, care n-avea s-o dezamăgească niciodată, se continuă până la sfârșitul lumii, în fiecare biserică de pe pământ. Aici icoanele strălucesc, încărcate în chip nevăzut de semnătura ei, mai ceva decât dacă ar fi fost pictate chiar de ea. De la albastrul de Voroneț până la magnificul Deisis din Hagia Sophia sau capodoperele lui Andrei Rubliov, toate sunt moște­nirea ei. Importanța sa în istoria Bisericii universale este undeva imediat după femeile Noului și Vechiului Testament, alături de o mână de alte câteva împărătese ca Sf. Elena, Sf. Pulheria și Irina Ateniana. Calendarul este plin de sfinte care și-au câștigat cununa biruinței, dar numai foarte puține au influențat atât de drastic și irevocabil istoria lumii și Biserica însăși. Ei îi datorăm Ortodoxia așa cum o știm azi.

Sf. Teodora a murit discret și simplu, călugărește, după ce avusese în mâini toată puterea celei mai mărețe împărății din istorie. Împărăteasa, subestimată, smerită, chinuită, perdantă, redusă la neputință, este singura, din galeria cruzilor învingători care-au înconjurat-o, ce a reușit să dăinuiască, din toate punctele de vedere, până la capătul timpului și dincolo de el – o împărăteasă care și-a supraviețuit propriului imperiu. Ca moștenire este mai durabilă ca Shakespeare, ca slavă a ajuns acolo unde tiranii acestei lumi nu au putut ajunge nici măcar cu gândul.

Ca frumusețe e o cu totul altă poveste – vrăjmașii ei, cei care i-au luat totul, zac de 11 secole, pradă unor viermi de care nici din ei n-a mai rămas nimic. În timp ce împărătesei, în Corfu, la Catedrala Panaghia Spiliotissa, i se văd încă până și unghiile.

Un articol de: Maria Anastasiu – 24 Martie 2024