După dispariția regimului comunist, când nu era „trendy” să vorbești despre Dumnezeu, odată cu pătrunderea în mass-media a preoților, slujbelor și temelor religioase în general, am observat cum s-a creat o adevărată modă a evlaviei, un trend al practicii creștine, uneori cu înclinații spre un adevărat sifilis ortodoxist, dacă nu măcar garnisit cu o diversitate de influențe esoteriste.
Așa a luat naștere omul care umblă peste tot locul cu Dumnezeu în gură, făcând caz de El și de credință, invocându-l pe El și o pleadă întreagă de duhovnici autohtoni sau de pe la Athos. Genul de persoană care te năpădește, realmente, cu învățături duhovnicești sau sfaturi de care musai trebuie să ții cont. El observă lipsurile spirituale din viața ta, golurile duhovnicești din sufletul tău. Și-ți spune el care îți e prblema, de unde îți vin aceste probleme. Printre „Doamne-ajută!’ și binecuvântări dumnezeiești, persuasiunea sa pătrunde cu bocancii murdari în sufletul tău, în viața ta personală, făcându-te terci. E ca o persoană căreia o primești în casă și care se apucă să-ți mute mobilele, să-ți facă curățenie, să arunce ce crede ea că-i de prisos. Iar de protestezi, te dă și pe tine afară din propria ta casă, pentru că – nu-i așa? – ea știe mai bine ce e de făcut cu viața ta.
Oamenii din categoria aceasta se cred, sau mai bine zis se simt infailibili. Ei nu greșesc (ăsta e părerea lor subconștientă), iar oridecâteori îți lezează intimitatea sau chiar stima de sine, repară grăbit, aruncând un „eu, DACĂ am greșit, îmi cer scuze, dar…”, iar apoi își regăsesc rapid confortul psihic, spunând sieși, dar și duhovnicului, că și-au cerut iertare și, gata, se simt cu conștiința împăcată… Când, pe bună dreptate, omul cu bun simț, oripilat de tupeul cu care îi este sufletul invadat și vandalizat de preacuvioasa și înduhovnicita persoană, trage o cuvenită limită de demarcație, limitând intrusului accesul în viața-i personală, spiritualul personaj devine resentimentar. Și astfel ți-ai câștigat încă un dușman. Căci spune o vprbă veche: „Ferește-mă de prieteni, că de dușmani mă feresc eu…”
Florin Dobrescu
