Istoriografia bizantină și armeană aminteşte începând cu secolele VII și VIII despre o populație de ”daci” sau ”vlahi” în arealul balcanic, nord-dunărean și nord-pontic. ”Geografia” armeană a lui Moise Chorenati „ţara Balak – Valahia”, posibil poziționată în arealul Munților Carpați în sec. VIII, iar ”Cronica” turcă Ogüzname scrie despre o ţară a valahilor (Ulak-ili). Armenii vorbeau despre o țară ”Valahia necunoscută”. Și în Cronica rusească a lui Nestor, care de fapt reproduce cronci mai vechi din sec. X se afirmă clar că vlahii i-au înfrânt pe slavi în Carpați și s-au opus triburilor maghiare venite înspre Transilvania și Panonia. (Aurel Decei, ”Românii din veacul al IX-lea până în al XIII-lea în lumina izvoarelor armenești”, Nationala Ciornei. 1939, București). Este o informație de cronică care atestă ascendentul cnezatelor românești în fața triburilor slave. Informația despre Balak (valah) a lui Moses Chorenati din ”Atlasul” publicat la Amsterdam în secolul XVII se confirmă şi printr-o inscripție runică aflată în Sjönhem pe insula Gotland, care amintește că un tânăr vareg numit Rödfös, aflat într-o călătorie prin țări străine a fost ucis de un ”bakumen”, adică de români de la răsăritul Munților Carpați (din viitoarea Moldovă). Vlahii se extindeau în stepa scitică până spre Caucaz, lucru confirmat și de izvoare bizantine privind răpiri de demnitari bizantini. (Aurel Decei, „Relații româno-orientale”, Editura Științifică şi Enciclopedică, 1978) În istoriografia românească s-a creat mitul ”bunului păstor” român, crescător de vaci și oi refugiat din istorie direct în ”spațiul mioritic” ca să-l parafrazăm pe Lucian Blaga. O altă greșeală peremptorie a istoriografiei noastre este faptul că românii încep să apară în evul mediu în istorie abia în secolul XIV, odată cu ”descălecatul” lui Dragoș din Maramureș. Iar a treia eroare a istoriografiei o reprezintă faptul că românii se întindeau doar între actualele granițe de stat ale României de azi sau interbelice. În realitate, românii, încă din primii zori ai evului mediu, erau organizați în cnezate și voievodate, cu obști sătești tradiționale, lucru dovedit în special de cronicile bizantine, dar și de cele vikinge. Un fapt mai puțin cunoscut în istorie este participarea românilor la conflictele cu vikingii din secolul XI. Istoricii români doar recent au experiat și conexat datele despre conflictele dintre români și popoarele scandinave cunoscute în părțile noastre ca și vikingi sau varegi.Cronicile bizantine și scandinave amintesc de valahii negri sau blakumeni, care trăiau dincolo de Nistru până la Nipru și în stepele nord-pontice până în zona actualului Donbas. Valahii negri erau luptători dârzi, care înarmați cu armuri și arme ușoare, se implicau în luptele cu năvălitorii varegi peste popoarele slave din zona cunoscută ca Rusia kieviană. În vechile cronici, vikingii suedezi au fost atestaţi pe teritoriul Rusiei actuale în secolul al IX lea de Cronica lui Nestor, care spune că purtau numele de ”rus” şi că au fost chemaţi de neamurile slavilor să îi conducă şi să îi organizeze, varegii suedezi fiind cunoscuţi ca războinici de temut dar şi comercianţi pricepuţi. ”Varegii de peste mare au pus tribut asupra ciuzilor, slavilor, merianilor, vesilor şi crivicilor(jurul anului 860 dHR). Cei care fuseseră siliţi să plătească tribut varegilor i-au alungat înapoi peste mare şi fără să le mai plătească tribut, au început să se cârmuiască singuri. Dar n-avea niciun fel de legiuri şi au început să se bată între ei. Atunci şi-au spus unii altora: ”Haideţi să căutăm un prinţ care să ne poată conduce şi să ne judece după lege”. Ca urmare s-au dus peste mări la ruşii varegi. (….) Ciuzii, slavii, crivicii şi vesii au spus oamenilor din rândul varegilor : Ţara noastră este mare şi bogată dar nu este rânduială în ea. Veniţi să cârmuiţi şi să domniţi peste noi”, se arată în cronica lui Nestor, elaborată în jurul anului 1113 la o mănăstire din Kiev. Conform aceste cronici vikingii au fost factorul civilizator în zonă şi au întemeiat Novgorodul în 862 şi Kievul în 869, prin Rurik şi Oleg, iar numele dat slavilor răsăriteni, adică ruşi, vine tot de la aceşti vikingi. De altfel sunt şi numeroase scrieri runice (n.r. alfabetul viking), în special pe pietre funerare care atestă călătoriile nordicilor în zona estică. Rurik şi mai apoi urmaşii săi vor continua să stăpânească o bună parte din ţinuturile slavilor, întemeind şi o binecunoscută dinastie rusească, cea a rurikovicilor. Cert că vikingii și noua Rusie controlată de acești bărbați dârzi, blonzi și uriași, se învecina cu teritoriile locuite de români, supranumiți valahii negrii. Descopririle arheologice, denumite de tip Dridu, de către arheologii D. Şerbănescu sau G. Trohani, teritoriul Moldovei în secolele IX-XI era locuit de o populaţie stră-românească. Din aspectul Dridu se desprind culturile Sântana de Mureş Cerneahov şi Răducăneni pentru teritoriul Moldovei, aparţinând dacilor liberilor, goţilor şi slavilor, grupuri etnice care au dus la formarea şi modelarea etnică a locuitorilor Moldovei prestatale. Populaţia românească era grupată în obşti săteşti, conduse juridic de un sfat al bătrânilor după cum arată şi Mircea Vulcănescu în ”Mitologie românească” dar şi de jupani sau cnezi. Existenţa unei organizări prestatale este dovedită şi de cetăţile cu întărituri din lemn şi val de pământ, precum cele de la Răciula, Calfa, Măşcăuţi, Dersca, Fundu Herţii, Tudora sau Horodişte, aşa cum arată şi reputatul arheolog Mircea Petrescu Dâmboviţa în lucrarea sa ”Sisteme de fortificaţii medievale timpurii la est de Carpaţi: aşezarea de la Fundu Herţii”. Teritoriul locuit de aceste comunităţi româneşti sau româno-slave pe alocuri era stăpânit de triburile turcice ale pecenegilor în secolele IX-XI şi după aceea a cumanilor un alt trib turcic nomad. Stăpânirea era formală şi se concretiza prin plata unui tribut din partea populaţiilor de pe teritoriul Moldovei, către triburile nomade. Existenţa cetăţilor de pământ dar şi a aşezărilor fortificate arată că anumite comunităţii fie doreau să se protejeze de eventualele jafuri ale călăreţilor nomazi, fie erau centre de rezistenţă, așa cum le descrie istoricul Cosmin Zamfirache (Legăturile temuţilor vikingi cu românii, Adevărul, 7 februarie 2016). Prezența vikingilor deranja comunităților cneziale românești dintre Nistru și Nipru, iar valahii negre s-au aliat cu pecenegii pentru a împiedica înaintarea vikingilor înspre râul Prut. Specific voievozilor români în istoria medievală, aceștia s-au implicat în luptele pentru putere între pretendenții puterilor vecine. Pecenegii și românii au fost implicați în războaiele varegilor de succesiune pentru conducerea Kievului, care au debutat după moartea ducelui Vladimir. Un cunoscut document islandez Eymundar pattr/saga păstrat într-o copie la de la sfârșitul secolului al XIV-lea relatează eroismul valahilor negri în lupta cu vikingii. Autorul anonim a obținut de la mercenarii vikingi reîntorși pe meleagurile natale informații despre bătălia de la Alta desfășurată în cadrul războiului pentru scaunul ducatului Kievului dintre Sviatopolk și Iaroslav s-a aliat în diverse momente cu polonii, pecenegii și românii (în cronici Blokumenn). Înfrânt Sviatopolk de către Iaroslav se retrage în zona Bugului la nordul Basarabiei de astăzi, unde formează o mare oaste din poloni, pecenegi și valahi. Trupele mixte ale lui Sviatopolk s-au îndreptat spre Nipru. Pe stânga fluviului lângă râul Alta se dă în 1019 o crâncenă luptă. Iaroslav era sprijinit de 1000 de mercenari vikingi. Trupele valahilor negri au fost amplasate în centrul bătăliei în fața temuților vikingi. ”Păstorii” români au rezistat o perioadă dar sunt respinși de temuții nordici blonzi. Doar în cronicile vikinge apare lupta cu românii fapt ce arată că mercenarii scandinavi au dus greul luptei cu strămoșii noștri, care le-a rămas și în amintirea barzilor. A fost singura bătălie rămasă amintire în istorie dintre români și vikingi. Românii din zona Moldovei nu s-au lăsat mai prejos și s-au răzbunat pe vikingi, dar nu pe luptători, ci pe negustorii prinși și apoi uciși. Incidentul este înscris pe o piatră runică (Blakumen) de pe o piatră de mormânt din Gotland, din Suedia. Inscripția datată din anul 1050 vorbește de doi negustori vikingi uciși de valahii negri. După bătălia de la râul Alta, românii se organizează mai eicient în ducate mai mari. Ei încep să fie cunoscuți în cronici ca locuitori ai Țării Onutului și Țara Strășinețului. De daa aceasta românii sunt numiți bolohoveni și ”țările” lor erau în zona Cernăuțului de azi. Există și azi un sat Onut pe vechea cetate medievală cu același nume. Există o descriere într-o cronică de la 1150 că lângă o biserică de lângă liov exista o icoană bizantină dăruită de un Ioan al Valahilor. Vlahii mai apar ca popor la este de Munții Carpaţi şi în ”Cântecul Nibelungilor” prin ducele Ramunc şi a sa ceată dar şi ”Welthcronik” a lui Rudolf din Ems din secolul al XIII lea, care vorbeşte despre o ţară a ”vlahilor sălbatici” situată în zona Moldovei Mari de astăzi. Totodată apare denumirea de ”vlahii negrii” sau ”Cumania neagră”, despre care apreciatul academician ieşean Victor Spinei precizează că ar fi vorba de o culoare care desemna nordul în cronici. (Victor Spinei, Spațiul nord-est carpatic în mileniul întunecat, Ed. Universității Ioan Cuza, Iași, 1997). Ca să înțelegem cu cine s-au bătut valahii negrii, strămoșii românilor vom prezenta o descriere ”fioroasă” a acestora în cronica unui înțelept arab.”Nu am văzut niciodată oameni atât de perfecţi din punct de vedere fizic. Înalţi, blonzi şi rumeni. Nu purtau tunici sau caftane, dar bărbaţii aveau o haină care acoperea o parte a corpului lăsându-le un braţ liber pe cealaltă parte. Fiecare bărbat avea un topor, o sabie şi un junghier pe care le ţinea lângă el tot timpul”, îi descria pe vikingii varegi din Rusia, cunoscutul călător arab Ahmad Ibn Faladan în 922 aflată în vizită la bulgarii de pe Volga. Aceşti războinici care luptau în special pe jos, foloseau arme puternice. În special săbii lungi „groase şi mari, de tip franc”, completează Ibn Faladan dar şi topoare de luptă. Se apărau cu scuturi mari din lemn şi întărite cu metal şi piele, pe care desenau scene mitologice sau simboluri nordice. Intrau cu lăncile şi scuturile în diferite formaţii de luptă, cea mai cunoscută fiind ”zidul de scuturi” sau ”capul de mistreţ”. Vikingii au băgat groaza în bizantini, conform cronicilor epocii, dar se pare că nu i-a speriat pe dârzii valahi negri care li s-au opus mercenarilor blonzi la râul Altai în secolul XI.
Istoricul călugăr Dr. Mihai-Andrei Aldea susține o teorie interesantă despre locuirea românească în peninsula Crimeia în zorii evului mediu: ”În Crimeea românii au rămas o prezenţă şi după invazia mongolă. Unii localnici, alţii veniţi dinspre Carpaţi alături de oştirile tătare – care încorporau localnici şi în rândul cărora sunt menţionaţi şi românii în mai multe campanii. În acelaşi fel Sarmaţii Alani, întinşi din Sarmaţia Cubanului până în Caucaz, se mişcă şi ei sub presiunile mongole, ajungând şi în Moldova Centrală de astăzi. Numiţi şi Ieşi, aceşti sarmaţi vor da numele capitalei moldoveneşti de mai târziu. (Pentru raporturile dintre Alani sau Ieşi şi Români a se vedea şi studiile lui Alexandru Gonţa). În Crimeea românii, în ciuda mărturiilor arheologice, apar mai rar în izvoare. Nu făceau parte din conducerea Hanatului Crimeii, nici din aceea a cetăţilor bizantine etc. Erau păstori şi ţărani, adică „oameni obişnuiţi”. După sursă, ei sunt numiţi vlahi, volohi sau blazi, moldoveni, daci sau sciţi. Sunt menţionaţi, totuşi, de călătorii – diplomaţi, misionari sau negustori – ce trec prin aceste locuri (mai ales în unele cronici poloneze).” Dr. Mihai Andrei Aldea consideră populațiile de limbă română din Crimeia și sud-estul ucrianei ca un melanj între vechii locuitori vlahi și cei nou veniți prin fenomenul transhumanței sau emigrării: Satele şi oraşele rupestre din Munţii Crimeii păstrează şi astăzi – nu spre bucuria extremismului kievean – inscripţii creştine latine şi alte mărturii ale continuităţii româneşti în zonă. Păstorii din Carpaţi şi Caucaz au fost mereu o populaţie specială. De oameni ageri, descurcăreţi, ce au putut, nu fără jertfe, să se strecoare printre marile vâltori ale istoriei. Cimeea, văzută ca spaţiul dintre fluviile Nipru şi Cuban (cu tot cu Azovul şi Crimeea), a fost – până la sfârşitul epocii moderne, ba chiar şi după – locul principal de întâlnire dintre aceşti ciobani. Statul Berladnicilor, având centrul în oraşul Bârlad, se întindea din Carpaţi până înspre Marea Azov, controlând gurile marilor râuri şi fluvii de aici (Siret, Prut, Nistru, Bug, Nipru). Secole întregi hatmanii zaporojeni (din Sciţia Mare, aflată la nord de Cimeria sau de Statul Berladnicilor) au fost români.” De asemenea, istoricul subliniază: ”în vremea invaziei ruseşti Românii erau majoritatea populaţiei în Herson, din păcate (încă) nu avem date despre numărul românilor din Crimeea. Se ştie doar că o parte dintre ei a fost strămutată, fie în Caucaz, fie în Siberia. Păstorii din Carpaţi – şi mai ales mocanii – au continuat să ajungă în aceste părţi. Venirea lor a asigurat supravieţuirea insulelor româneşti în nordul Mării Negre, dar şi în Peninsula Crimeea. Cercetările făcute în grabă de echipa Golopenţia în anul 1943 găsesc în nordul Tauriei 1157 familii româneşti, cu 4486 de suflete. Aceşti români locuiau în cinci sate şi cătune, unele în amestec mai ales cu georgieni, armeni şi greci. Numărul lor era mult scăzut şi de plecările înspre zonele cu ciobani români (mocani) din Crimeea sau alte părţi ale Imperiului Rus – ulterior U.R.S.S. – dar şi de genocidul sovietic şi german.” (https://www.napocanews.ro/2017/05/cateva-cuvinte-despre-romanii-din-crimeea-si-tauria.html)
La începutul secolului XI vlahii, care mai erau numiți și daci, erau amintiți ca locuitori în Tracia balcanică, la nordul Dunării și nordul Mării Negre. Împărăteasa Ana Comnena, care s-a născut în 1083, a lăsat o cronică numită ”Alexiada”, în care prezintă evenimentele din timpul domniei tatălui ei, între 1081și 1118. Alexiada se referă la românii acelor vremuri, cărora le spune „daci”. Poema ”Alexiada” este o scriere structurată în 15 cărți și un prolog, oferind informații esențiale despre Prima Cruciadă (1096 – 1099), dar și despre Marea Schismă (petrecută în anul 1054) – în urmă căreia a survenit separarea între creștinismul ortodox și cel catolic. În prima să mențiune din ”Alexiada” legată de strămoșii noștri, fiica împăratului Alexie I Comnenul se referă la un moment în care conducătorii dacilor au decis să nu mai respecte tratatul (de pace) cu românii (Imperiul Bizantin) și l-au rupt în „mod necruțător”. În anul 1087, odată cu venirea primăverii, o armata amestecată, de 80.000 de luptători, condusă de către un anume Tzelgu a traversat Dunărea și a cucerit orașele din jurul Chariopolisului. Oastea era formată din cumani, pecenegi, dar cuprindea și un număr de luptători daci (vlahi). În alt pasaj, Ana Comnena descrie oastea imensă, formidabilă, a cruciaților care au traversat pământurile Traciei, îndreptându-se către teritoriul Imperiului Român de Răsărit. Ana Comnena face referire, în ”Alexiada” și la neamurile care populau, la vremea sa, munții Haemus (adică Balcanii). Pe ambii versanți ai acestor munți, spunea prințesa Ana, locuiesc populații foarte bogate: dacii și tracii pe versantul nordic, iar pe cel sudic, „mai mulți traci și macedoneni”. În altă mențiune se amintește că romanii au trupe permanente la Dunăre plasate împotriva incursiunilor cumanilor și ale dacilor (vlahilor). Totodată, mai există alte două referiri la Dacia, ca regiune: se amintește de trecerea prin Dacia a unei părți a cruciaților spre Constantinopol și se arată faptul că la jurămintele și tratatele dintre cruciați și împăratul Alexius au fost prezenți, ca martori, ”soli din Dacia.”
Deci în secolul XI exista recunoscut de conducătorii bizantini un ținut Dacia, care era se afla pe ambele maluri ale Dunării dar cu o extindere spre nordul Mării Negre, posibil ca acești ”daci” să fie vlahii autohtorni sau păstorii vlahi din Peninsula Crimeea și sudul Ucrainei de azi răspândiți până în munții Caucaz. Aceste adevărate ”insule” de vlahi erau așezări cvasi-permanente pe drumul de transhumanță a păstorilor rumâni din Carpați. Oieritul a fost un fenomen care a străbătut secolele și sute de kilometri. Acești ciobani valahi roiau cu oile până în Crimeea, Herson sau Caucazul de nord, unde există urme de locuire românească și rămășițe ale vlahilor ancestrali. Nu consider că vlahii din Caucazul de nord sunt urmașii geto-dacilor prin implemetnarea teoriei sinergice a Vechii și Noii Europe, prin migrația populației ”kurganelor” susținută de lituanianca Marija Gimbutas, dar este evident că prin transhumanță în Caucaz a ajuns o populație de origine vlahă și chiar români, veniți mai târziu din Mărginimea Sibiului, în secolul XIX, prin fenomenul oieritului. Oierii din Siliștea, încă din 1850, au mers cu oile prin Basarabia de sud și apoi în Caucaz pe drumul vechi al transhumanței vechilor valahi autohtoni. Imperiul rus a acceptat oieritul vlah pentru a dezvolta economic zona bogată în pășuni de stepă. Fenomenul transhumanței a durat până în 1928-1930, cu sprijinul Rusiei sovietice, care odată cu colectivizarea a blocat accesul ciobanilor ardeleni. Toma Lupaș – un fost primar, din vremea comunismului, al comunei Șiliștea din Mărginimea Sibiului – a publicat o carte document ”Oierii mărgineni în Crimeea şi sudul Rusiei” (Ed. Salgor, Sibiu, 2009), o lucrare bazată pe anchete orale despre oierii români ardeleni din Rusia țaristă și Rusia sovietică până la venirea lui IV Stalin, când s-a strâns șurubul ideologic și economic cu acțiunea de cooperativizare, iar ciobanii ardeleni au fost alungați cu turmele lor din Caucaz, Crimeea și sudul Ucrainei. Toma Lupaș arată pe bază de anchete orale și documentare, că sute de ciobani din arealul rural al Sibiului mergeau la pășunat cu mii de oi din secolul XIX în sudul Rusiei țariste. În 1918, Onisifor Ghibu le-a transmis românilor din Caucaz și Crimeea, prin oierul Pleșa Ion din Rod, să se întoarcă în țară pentru a contribui la România Mare. Acești oieri români din Mărginimea Sibiului au rămas în Rusia sovietică până în 1928-1929, când s-au repatriat legal, circa 180 de persoane, unii pierzându-și turmele de oi sau casele cumpărate, iar alții s-au întors căsătoriți cu rusoaice, care au creat o comunitate rusofonă de tradiții și limbă rusă în Mărginimea Sibiului până târziu în anii 1960. Acestea se numeau în limbaj popular ”ruste”. Unii oieri au rămas sub regimul stalinist și au fost ridicați de NKVD și trimiși în Siberia. Acești oieri din Mărginimea Sibiului nu ar fi rezistat în sudul Rusiei și Caucaz dacă nu existau așezări fixe sau localități românești rămase din vremea vlahilor ”blakumeni”, lucru consemnat și de Anton Golopenția (Românii de la est de Bug, editura Enciclopedică, București, 2006) în studiile sale din vremea războiului dus de mareșalul Ion Antonescu împotriva URSS. În acei ani de început de secol XIX, Hersonul era un oraș majoritar românesc, iar și azi în Caucaz mai sunt români, care se îmbracă ca oierii din Rod, Poplaca, Rășinari sau Siliștea și vorbesc în limbajul ancestral al oieritului românesc.
Ionuț Țene