Existența noastră într-o lume alertă, care implică stări de trăire care alternează între pandemie și război, ne determină să ne situăm într-o linie ce nu corespunde întotdeauna cu datul nostru ființial și cu menirea dată nouă pe acest pământ. În acest sens, trebuie să vedem că omenirea nu mai păstrează acel ceva haric ce-i guverna linia viețuirii. Astfel, această îndepărtare provoacă numeroase angoase, stări de depresie, anxietate. Dar, în această situație, literatura poate deveni vindecătoare. Poate îngriji, vindeca, îndrepta și, mai ales, înălța. Așa apare și prezentul volum al doamnei scriitoare Ligia Bocșe, care ne introduce în lumea mirifică, prin linie lirică, a vechilor mituri, ca o reîntoarcere la acel dat mistic al antichității, la timpuri cu eroi, cu semizei și cu zeitățile dominante și care guvernau ciclul vieții umane.

Sugestiv intitulată Exilat în câmpiile Elisee, prezenta carte ne introduce într-un spațiu mirific al devenirii. Nu întâmplător primul poem-cugetare este dedicat zeiței Geea, cea care este viață, este și simbol al pământului, întruchipând viața, dăruirea, dar și jertfa, care sunt frumos și delicat descrise de Ligia Bocșe: „Mama tuturor… în veșnic început ne-tors,/ Purtând blestem de cale scurtă,/ Fuior încolăcit și molcom pe degete răbdătoare…/ Se scurge firul,/ Se prelinge,/ Mereu în început netors.” (Geea), o amalgamare de veșnicie cu blestem, eternitate cu timp scurt, frumoase antiteze ce subliniază că și zeitățile au limitările lor, dar devenirea tot va dăinui prin reîntoarceri la punctul de reînceput spre o viețuire eternă. Nimeni nu poate sta în calea existenței, nici timpul, nici zeitățile, căci toate curg, precum afirma Thales din Milet, spre a lor devenire.

Interesant este universul poetic și cel de gândire în care ne poftește autoarea Ligia Bocșe, căci avem de-a face cu poezii-gânduri sau poezii-păsări ce-și iau zborul spre Câmpiile Elisee. Acest ținut mitologic, celest, divin, dăruit celor mai merituoși muritori, eroilor, cu precădere, ne deschide o panoramă a reîntoarcerii la origini, la acel dat al antichității. Și Renașterea a plecat de la aceeași idee de reîntoarcere la cultura, estetica, retorica și gândirea Antichității Grecești și, iată, Ligia Bocșe ne provoacă la o astfel de retrăire, dar într-un mod literar. Frumos îmbină poezia cu proza, după cum afirmam, acele poezii-gânduri sunt dublate de prozele de trăire, totul născând calea de devenire umană.

Semnul tragediei grecești se regăsește și în partea de poezie, și în cea de proză, deschizând parcă o cale a Crucii, o cale a jertfei. Nu putem uita că fără jertfă nu există biruință, fără jertfă nu există construcție temeinică, nu există înviere. Ne stau drept mărturie în datul nostru românesc Meșterul Manole, Miorița, cultul lui Zamolxis, cultul creștin. În acest sens, și iubirea trebuie să-și găsească jertfa sa și, prin aceasta, crucea pe care să și-o poarte. Dar această cruce nu devine una exterioară, ci una interioară, nu este o corvoadă, nu este ceva ce ne apasă, ne îngreunează viața, ci ne împinge din interior ca să mergem înainte, devine datul nostru ființial care unește mintea cu inima, ca un ax axiologic transcendental. Ideea de a fi exilat în tărâmul edenic al Paradisului uman este una care provoacă lectorul la meditație, cugetare și regândire interpretativă a mitologiei grecești, propuse într-o nouă formă de scriitoarea Ligia Bocșe. Toate se compun armonios, prin eul liric și ludic și, totodată, tragic, eu prozaic întru cele ce sunt ale ființării omenești.

Este interesant punctul de gândire al alegerii căii de către Heracles, semizeul, care reușește când devine cert pe imaginea că el este Unul și Tot, anume că posedă acea unicitate ființială a devenirii. Este frumos felul în care ne prezintă acest fapt autoarea, care ne pune în vedere faptul potrivit căruia această unicitate este de dat divin și unește pe om cu celestul.

Frumos apar dedicațiile de la începutul prezentului volum: „cu gând, iubire și recunoștință, părinților mei: Maria și Valeriu Bocșe / cu gând, iubire și speranță, copiilor mei: Antonia-Maria și Ștefan / cu gratitudine tuturor celor care mi-au arătat Calea”. Scriitoarea Ligia Bocșe construiește, astfel, un areal al strămoșilor, dar și al celor ce vor veni, conturând totul prin cei ce i-au fost ghizi întru Lumină, de dincolo de zare.

Iubirea este o altă cale spre Câmpiile Elisee, deseori ea fiind plină de dureri, neîmpărtășiri, suferințe, chiar și moarte. Și totuși, ea rămâne cea mai frumoasă transcendere spre acest tărâm edenic, unde, după împlinirea timpului, adevărata iubire se va împlini și acea regăsire va dăinui veșnic. Acei doi de pe pământ vor deveni unul în celestul paradis. Este armonios descris acest drum al împlinirii iubirii de către scriitoarea Ligia Bocșe.

Volumul prezent, Exilat în Câmpiile Elisee, al scriitoarei Ligia Bocșe, ne provoacă la retrăirea spiritului grecesc autentic, antic și mitologic întru cele ce sunt ale Poeziei, Prozei, Binelui, Frumosului, Adevărului și Miticului, întru devenirea autentic umană pe calea de urcare pe drumul spre tărâmul celest.

 

Dr. Victor Constantin MĂRUȚOIU,

membru al Uniunii Scriitorilor, Filiala Cluj
Cluj-Napoca, 19 martie 2024