Duminica a 5-a din Postul Mare (A Sfintei Cuvioase Maria Egipteanca) Luca 7, 36-50

În vremea aceea unul din farisei L-a rugat pe Iisus să mănânce cu el. Şi intrând în casa fariseului, a şezut la masă. Şi iată era în cetate o femeie păcătoasă şi, aflând că şade la masă, în casa fariseului, a adus un alabastru cu mir. Şi, stând la spate, lângă picioarele Lui, plângând, a început să ude cu lacrimi picioarele Lui, şi cu părul capului ei le ştergea. Şi săruta picioarele Lui şi le ungea cu mir. Şi văzând, fariseul, care-L chemase, a zis în sine: Acesta, de-ar fi proroc, ar şti cine e şi ce fel e femeia care se atinge de El, că este păcătoasă. Şi răspunzând, Iisus a zis către el: Simone, am să-ţi spun ceva. Învăţătorule, spune, zise el. Un cămătar avea doi datornici. Unul era dator cu cinci sute de dinari, iar celălalt cu cincizeci. Dar, neavând ei cu ce să plătească, i-a iertat pe amândoi. Deci, care dintre ei îl va iubi mai mult? Simon, răspunzând, a zis: Socotesc că acela căruia i-a iertat mai mult. Iar El i-a zis: Drept ai judecat. Şi întorcându-se către femeie, a zis lui Simon: Vezi pe femeia aceasta? Am intrat în casa ta şi apă pe picioare nu Mi-ai dat; ea însă, cu lacrimi, Mi-a udat picioarele şi le-a şters cu părul ei. Sărutare nu Mi-ai dat; ea însă de când am intrat, n-a încetat să-Mi sărute picioarele. Cu untdelemn capul Meu nu l-ai uns; ea însă cu mir Mi-a uns picioarele. De aceea îţi zic: Iertate sunt păcatele ei cele multe, căci mult a iubit. Iar cui se iartă puţin, puţin iubeşte. Şi a zis ei: Iertate îţi sunt păcatele. Şi au început cei ce şedeau împreună la masă să zică în sine: Cine este Acesta care iartă şi păcatele? Iar către femeie a zis: Credinţa ta te-a mântuit; mergi în pace.

La acest popas duhovnicesc al Postului Mare, perioadă pe care o privim drept „maica curăţiei, care învinovăţeşte păcatul şi vestește pocăinţa, purtarea îngerilor şi mântuirea oamenilor”, Dumnezeu ne cheamă să alungăm întunericul păcatului și al slavei deșarte prin pocăință. Și nu doar ne cheamă, ci ne oferă, prin Sfintele Taine, arvuna vieții celei veșnice, pentru că, străduindu-ne să ne sfințim viața, harul lui Dumnezeu alungă întunericul necunoştinţei și transformă inima noastră în vistierie a virtuților. Biserica așază înaintea ochilor noștri sufletești modele de pocăință, de smerenie și de răstignire a păcatului în fața iubirii milostive a lui Dumnezeu pentru a putea purta lupta cu propria voință slăbită de patimi și, lepădând vechea gândire, să dobândim sfințenia, spălând întinăciunea păcatelor cu lacrimi de pocăință.

Păcatul poate deveni o ruină a vieții spirituale, pentru că atrage întunecarea conştiinţei și omul nu poate cunoaște pe Dumnezeu în starea de păcat, nu se poate îm­păr­tăși de sfințenie. Sufletul se rătăcește în haosul propriilor stări, se îneacă în fluviul propriilor pasiuni, săvârșește răul în mod automat și își pierde capacitatea de a distinge păcatul de virtute: „Vai de cei ce zic răului bine și binelui rău, care numesc lumina întuneric și întunericul lumină, care socotesc amarul dulce și dulcele amar” (Isaia V, 20).

Așadar, păcatele așază un zid între noi și Dumnezeu, însă este un zid pe care-l putem surpa prin căința față de păcatele săvârșite, prin căutarea voii lui Dumnezeu: „Arată-mi calea pe care voi merge! Învaţă-mă să fac voia Ta, că Tu eşti Dumnezeul meu! Duhul Tău cel bun să mă povăţuiască la pământul dreptăţii!” (Psalmi CXLII, 8-10). Conştientizarea stării de păcat este ca un cutremur lăuntric și, de aceea, ne rugăm: „Uşile pocăinţei deschide-mi mie, Dătătorule de viaţă!”.

Nu este un fapt de neîmplinit, însă nici unul care poate fi trecut ușor cu vederea, pentru că sunt păcate care se îndepărtează din inima omului după o îndelungată pocăință, însă, deopotrivă, și bucuria dobândirii virtuților este pe măsura ostenelilor.

Cu totul folositor sufletului nostru este să descoperim mrejele păcatului în momentul zămislirii și nu când se înrădăcinează prin patimă în inima noastră.

Sfântul Nicodim Aghioritul este cel care a descris treptele păcatului arătând lămurit care este lucrarea lui și cum acesta îl lipsește pe om de comuniunea cu Dumnezeu. Săvârșirea unei fapte bune cu scop rău sau săvârșirea incompletă a binelui reprezintă primele forme de apariție ale păcatului. Apoi, odată cu ispita sau momeala, care poate veni de la trup, de la lume sau de la diavol, la nivelul gândurilor, omul începe să se îndulcească cu ideea de a păcătui, imaginându-și modul în care acesta se va petrece. După învoirea minții cu păcatul, apare hotărârea și prin libera lui voință, încât ajunge să săvârșească păcatul cu fapta. Odată săvârșit, păcatul naște obiș­nuința rea, iar cu timpul, obiș­nuința se transformă în patimă, care este o boală a sufletului, așa cum citim și în Sfânta Scriptură: „Ci fiecare este ispitit când este tras şi momit de însăşi pofta sa. Apoi pofta, zămislind, naşte păcat, iar păcatul, odată săvârşit, aduce moarte” (Iacob 14-15). De aceea, trebuie să ne ridicăm din moartea sufletească pentru că suntem che­mați să moștenim viața veșnică.

Pentru a ne ridica este necesar să conştientizăm această stare pierzătoare de suflet și, încordându-ne puterile sufletești, să găsim tăria sufletească de a ne smulge din robia păcatelor. Pentru a depă­și orice patimă, este nevoie să ne încredințăm nădejdea în iubirea milostivă a lui Dumnezeu și „să ne venim în fire”, ca, prin pocăinţă, prin schimbarea reală a minţii şi a voinţei noastre, să ne așezăm la Ospățul Euharistic, spre a ne îm­părtăși cu Sfântul Trup şi Sfântul Sânge al Mântuitorului Hristos.

Sfânta Împărtășanie este chipul dumnezeiesc al ajutorului pe care îl dobândim în lupta împotriva păcatului. Cel care se împărtășește „cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste” dobândește harul de a se împotrivi păcatului, adică puterea de a refuza dulceața lui trecătoare, alungând orice închipuire pătimașă ce se ivește în minte și îndeamnă sufletul spre neascultare de poruncile lui Dumnezeu.

Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu a spus că Trupul și Sângele Său se oferă spre iertarea păcatelor, nu ca recompensă pentru cei care nu au păcate. Aceasta nu înseamnă că trebuie să fim nepăsători și să ne apropiem de Sfânta Euharis­tie oricum, ci trebuie să ne spovedim, să împlinim canonul dat de duhovnic, să postim cu inimă bună, să ne rugăm cu umilință și să arătăm că ne pare rău pentru greșelile săvârșite. „Deci, îndeamnă Sfântul Chiril al Alexandriei, gândeşte-te să duci o viaţă binecredincioasă şi, aşa crezând, te vei împărtăşi de binecuvântarea care alungă nu numai moartea, ci şi bolile din noi”1.

Ne încredințăm de faptul că ajutorul lui Dumnezeu întotdeauna este aproape și așteaptă gândurile curate și smerite ale tuturor, rourând peste toate milostivirea Sa și așezând noian de nădejde în dobândirea vieții veșnice pentru cei care își doresc să se ridice din starea de păcat și să se împărtă­șească de harul dumnezeiesc.

Atunci când omul așază în inima sa lacrimile pocăinței și, plecându-și genunchii, cere să-i fie iertate păcatele pe care le-a săvâr­șit, Dumnezeu, dintr-o dragoste nemărginită, împărtășește prin Harul Său puterea de a se sfinţi şi de a se învrednici a deveni împreună-moştenitor al Împărăţiei Sale.

Suntem încredințați că Dumnezeu nu dorește „moartea păcătosului, ci ca păcătosul să se întoarcă de la calea sa şi să fie viu” (Iezechiel XXXIII, 11) și cu­noaștem aceasta din viața Sfintei Cuvioase Maria Egipteanca, adevărat chip al pocăinței, căreia i-a închinat a cincea duminică din post, ca prin pocăința sa statornică să se facă fiecăruia dintre noi pildă de urmat.

Sfânta Cuvioasă Maria s-a născut în Egipt, iar la vârsta de 12 ani a plecat la Alexandria, unde timp de 17 ani s-a afundat în patima desfrânării. O călătorie a acestei tinere la Ierusalim avea să determine schimbarea vieții sale prin renunțarea la viața păcătoasă în care a trăit până atunci și asumarea unei vieți pustnicești în care s-a arătat a fi model al pocăinței. Schimbarea vieții sale s-a produs în biserica unde Sfânta Cruce era așezată spre închinare și unde, dorind Maria să intre în biserică, nu reuşea, pentru că o putere nevăzută o ținea deoparte. Și a mărturisit Sfânta Maria după anii petre­cuți în pocăință că „abia oarecând mi-am revenit în simţire şi am înţeles care a fost pricina ce mă oprea a vedea lemnul făcător de viaţă al Crucii Domnului. Pentru că se atinsese de ochii inimii mele lumina Domnului cea strălucită, care luminează ochii cei sufleteşti, arătându-mi că tina faptelor mele îmi opreşte intrarea în biserică. Deci, am început a plânge, a mă tângui şi a mă bate în piept, scoţând suspinuri din adâncul inimii mele”. Rugându-se la icoana Maicii Domnului și făgăduind că-și va îndrepta viața, a reuşit să intre în biserică şi să se închine la Sfânta Cruce. După ce a mulţumit apoi Prea­sfintei Născătoare de Dumnezeu pentru ascultarea rugăciunii, a mers în pustia Iordanului și acolo a trăit 47 de ani, ducând o viață ascetică, rugându-se neîncetat și luptându-se cu „poftele cele nebuneşti”, prin postire și nevoință.

Întâlnirea după această îndelungă perioadă cu părintele Zosima a constituit prilejul prin care faptele sale de pocăință cele bineplăcute înaintea lui Dumnezeu au fost așezate în sinaxarele Bisericii, iar acest părinte duhovnicesc a descoperit și faptul că, în anumite momente, sfânta se ridica cu trupul de la pământ „ca la un cot, stând în văzduh şi rugându-se”. Modul în care Sfânta Maria s-a pocăit de păcatele săvârșite în tinerețea sa, convorbirea acesteia cu Sfântul Zosima și sfârșitul vieții sale pământești arată cât de minunate sunt roadele pocăinței, ceea ce ne oferă cu adevărat întâietate înaintea lui Dumnezeu.

Ne încredințăm, așadar, că un om păcătos, prin pocăință, își spală întinăciunea păcatelor și poate ajunge un om sfânt.

Așadar, pocăința, ca îndepărtare de păcat și apropiere de Dumnezeu, oferă nevoitorului puterea de a înţelege taina credinţei şi de a o păstra în cuget curat, până la împroprierea voii lui Dumnezeu în viaţa de zi cu zi.

Să privim în lăcașurile de taină ale inimilor noastre și să răstignim noianul păcatelor, încredințați fiind că prin căința sinceră asupra săvârșirii lor și mărturisirea în cadrul Sfintei Taine a Spovedaniei parcurgem, de fapt, urcușul către Înviere!

Având înaintea ochilor pilda de trăire a Sfintei Cuvioase Maria Egipteanca, să rugăm pe Iubitorul de oameni Dumnezeu să ne dăruiască tăria de a ne depărta de păcat, răbdare și stăruință în lupta împotriva patimilor, ca astfel să ne ridicăm mintea spre cele de sus prin rugăciune curată și să ne învrednicească de vederea celor netrecătoare.

Un articol de: † Varsanufie, Arhiepiscopul Râmnicului – 21 Aprilie 2024

Notă:

1 Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia după Ioan, în PSB, vol. 41, trad. introd. și note. Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, EIBMBOR, București, 2000, p. 194.