Era clar, de la bun început, că acțiunea de plafonare a prețurilor la alimente nu viza de fel binele românilor… Nu în viziunea guvernanților… Pentru că posibilitatea, și chiar șansa, cumpărătorului român de a mai pune ceva în plus în coșul de consum, era, nu scopul proiectului, ci o rezultantă colaterală… Și nu ar fi existat nici măcar așa, ca „efect” lateral, dar, altfel, nu ar fi putut fi pus în acțiune mecanismul „plafonării prețurilor” ca mijloc de a da mediului de afaceri autohton acele ultime lovituri de grație… Pentru că, mai mult decât au avut de câștigat consumatorii, prin posibilitatea de a cumpăra câteva grame în plus de produse românești, au avut de câștigat importatorii… Prin compensarea cantităților necesare acoperirii cerințelor la raft… Pentru că scopul viza doar strivirea mediului de afaceri intern… Lucru care a devenit tot mai evident pe măsură ce lista alimentelor cu preț plafonat s-a extins, de la cele „de strictă necesitate”, la cele „de bază” și apoi la un amalgam deloc… „otova”… Un soi de listă stabilită de alte și alte comisii „științifice”, cântărind și măsurând, de data aceasta, din ochii politici de clică infracțional economică, nevoile și trebuințele noastre, decizând cât poate să mănânce românul prin măsura unor vremuri de istorii necântărite, ca gravitate, la timp, și neucise, ori chiar felul, cât și unde se mai poate distra el, azi, prin restricția „păcănelilor”, mâine prin listarea variantelor permise de divertisment, de distracții, de lecturi (de postări, cărțile, revistele, ziarele eliminându-le noi singuri!) și vizionări, dar nu de filme de panteon cinematografic cultural, educativ-formativ, căci și pe astea ni le-am scos din hrana spirituală, ci de „vloguri” și alte „trompete” digital-virtuale… Iar ceea ce sistemul nu a reușit să plafoneze (și oricum, nu în interesul consumatorului, ci sub forma unui perfid mecanism de șubrezire a afacerilor românești), a venit să-și așeze pupăza fiscală, pe colacul deja dezumflat de care se mai țineau producătorii și fermierii, mecanismul de îngrădire prin legiferarea de colet fiscal al transporturilor de alimente și produse românești.

Pentru că având de înfruntat, pe de o parte, brutala plafonarea a prețurilor de vânzare, iar, pe de altă parte, taxele și alte consumabile (de resurse umane dar și de alți bani, pentru asigurarea transportului mărfurilor de la fabrică, de pe tarla, la magazine și piețe), ceea ce a fost cândva un mediu de afaceri autohton va putea fi predat, cu piețe și logistică, marilor beneficiari veniți de pe pământuri, nu doar străine de gustul nostru, ci azvârlind un iz amar peste un trecut prin care am știut și am putut să ne hrănim singuri, zeci de generații…

Aici ajunge însă, aproape ca punct final, o țară care se lasă, chiar și în pragul colapsului, desfrânată pe mai departe pe masa pedofililor și violatorilor politici, economici, de istorii, de țări, de demnități… Cu o economie autohtonă pusă în cui prin măsurile de plafonare a prețurilor, pentru a restrânge orice virgulă de minimă, nu profitabilitate, nici măcar rentabilitate, ci de minim coeficient de subzistentă a producătorilor, și, din nou trecută printr-un tăvălug, al acelora ce vor mai supraviețuit, definitv damnați și condamnați prin ilegitima fiscalizare la sigiliu de infractor a priori a transporturilor de mărfuri și produse…

Lovituri de grație menite a lăsa loc altora… Acelora care au început a da cu pumnul în masa libertăților (lor) economice în clipa în care, probabil dintr-o eroare de citire a unui fax de ministru „ceapist”, măsura de limitare a adaosului comercial era cât pe ce să-i plesnească peste degetele pe importatori… Și care s-au isterizat… Chiar dacă, în termeni economici reali, nu era nicidecum vorba de o măsură atât de drastică precum cea azvârlită în producătorii autohtoni, nefiind limitat prețul de vânzare, ci doar adaosul comercial (practic, lăsând loc ajustării prin prețul final afișat)… Dar patronatele mediului de afaceri străin au sărit ca arse, acuzând gravul atac la adresa libertăților și principiilor economiei de piață…

Și nu doar pentru că așa e într-o colonie… Ci și pentru că noi vrem asta… Avem alegeri europarlamentare, fie ele și atât de bine camuflate în cele locale că nu știm cine sunt cei ce vor a ne reprezenta în forul european, dar nu punem întrebări (electorale, economice, politice) esențiale… Noi! Acum! Pentru că, după ce vor fi trecut alegerile, fără a fi înțeles ceva din ele, ca rost și șanse pentru noi, ne vom trezi atât de spulberați de o clică guvernamentală înalt trădătoare că și pașii ne vor fi taxați și imputați fiscal. Și cei de aici, dar și cei pe drumul spre „dincolo”, un dincolo poate nu atât de departe de nelumea pe care ne-au creat-o ei iar noi am permis a o lăsa în urma noastră…

Cât despre mediul de afaceri intern, micii producători, țăranii care își aruncă munca, pentru a nu fi puși în insectarul fiscal de inspectorii care nu au sădit în viața lor o plantă, singura șansă a acelora ce vor cuteza a mai face un pas spre ziua de mâine va fi acela de a-și… exporta produsele în UE (și poate găsim un proiect în care să ne punem în valoare prețioasa resursă a țării de afară, diaspora), pentru a le importa, apoi, fără plafonări de preț, fără adaosuri comerciale, fără costuri de transport aberant fiscalizate…

 

Cezar Adonis Mihalache – Națiunea