Pe luptătorul anticomunist Nicolae Trifoiu l-am cunoscut personal l-a începutul anilor `90. El a fost prieten cu un alt mărturisitor din temnițele comuniste – Liviu Brânzaș, care locuia la Cluj-Napoca și după 1990 a fost duhovnicul foștilor deținuți politici. ”Nicolae Trifoiu, originar de pe meleagurile năsăudene, este un ardelean interiorizat şi cumpănit, fiind un om structural credincios. A făcut închisoare şi sub Antonescu. A fost prieten în închisoare cu Valeriu Gafencu şi Gheorghe Jimboiu, despre care, după moartea lor, nu va putea vorbi decât cu lacrimi în ochi” scria părintele Brânzaș, în lucrarea sa memorialistică ”Raza din catacombă” (Ed. Scara, 2001). Un rol important despre memoria lui Valeriu Gafencu – ”Sfântul Închisorilor”, numit așa de Nicolae Steinhardt în ”Jurnalul Fericirii” – l-a avut cărturarul clujean Nicolae Trifoiu, un român de confesiune greco-catolică, care a fost închis de către regimul antonescian şi apoi de către comunişti la Aiud, tocmai în perioada detenţiei lui Valeriu Gafencu şi a lui Ioan Ianolide. Pe Nicolae Trifoiu l-am întâlnit imediat după 1990 la manifestările AFDPR Cluj, la mitingurile PNŢ împotriva puterii feseniste, la întrunirile şi simpozioanele foştilor deţinuţi politici cu tema despre perioada interbelică şi închisorile comuniste, dar şi la cenaclul ”Mihai Eminescu” pe care îl păstorea de ani buni de zile. Nicolae Trifoiu participa încă din anii 1970 și la cenaclul ”Tribuna”, coordonat de scriitorul Constantin Zărnescu. Din punct de vedere istoriografic Nicolae Trifoiu a fost centrul spiritual nodal al redescoperirii memoriei lui Valeriu Gafencu după 1990 și introducerea în memoria colectivă. El a fost primul deținut politic, care a vorbit deschis la consfătuiri și semninarii-memoriale despre Sfântul Închisorilor. Interesant că un patriot român de confesiune greco-catolică, Nicolae Trifoiu, a fost un promotor al memoriei unui mărturisitor ortodox al închisorilor comuniste, lucru ce dovedeşte unitatea de acţiune românească a celor care îşi iubesc cu adevărat ţara şi neamul. A fost un șoc pentru mine ca student la facultatea de istorie din cadrul Universității ”Babeș-Bolyai” să aflu de la acești foști deținuți politici anticomuniști adevărul istoric, total diferit de ceea ce învățam la universitate. În primul rând, nu îmi ieșea la socoteală, la numărătoare, anii de pușcărie. De exemplu, când l-am cunoscut pe Nicolae Trifoiu la una dintre numeroasele manifestări comemorative organizate la Cluj-Napoca, la sala sindicatelor de pe B-dul Eroilor nr. 16 sau în sala mică a clădirii principale a primăriei, am fost informat că a făcut temniță politică 21 de ani. Eu știam că regimul comunist s-a instaurat parțial pe 5 martie 1945, odată cu guvernul Dr. Petru Groza, iar marile procese și arestări au demarat cu anii 1947 – 1948. Deci, nu ieșea aritmetica, de 21 de ani, până la decretul nr. 411, al eliberării deținuților politici din 1964. De la acești bătrâni luptători pentru credința neamului am aflat că au fost arestați, unii dintre ei din 1938, în vremea prigoanei carliste, alții din 1941, pe vremea lui Antonescu și au ieșit din pușcărie abia în 1964. Nicolae Trifoiu mi-a spus că a fost în pușcărie din 1941 până în 1946, apoi din 1948 până în 1964. Deci 21 de ani de temniță grea. Și am mai aflat atunci că el, ca și ceilalți colegi de luptă creștină, nu au fost eliberați pe 23 august 1944, decretul regal era doar pentru eliberarea comuniștilor, nu și pentru cei care făceau parte din mișcarea național-creștină (legionară) și frățiile de cruce. La 80 de ani, Nicolae Trifoiu avea o privire pătrunzătoare și un mers vertical. Ochii emanau blândețe și o dragoste nemăsurată de oameni. Nu odată, la întâlnirile comemorative sau la consfăturiri, adevărate seminarii pedagogice de la un sediu al unei organizații a foștilor deținuți politici de pe malul Someșului, vizavi de parcul central al orașului, Nicolae Trifoiu îmi povestea despre calavarul pușcăriilor comuniste și antonesciene, fără ură și părtinire. La aceste lecții de istorie vie veneau părintele Tertulian Langa, preotul Liviu Brânzaș, luptătorul anticomunist din Turda -Sebastian Mocanu, Mircea Nicolau sau doctorul Traian Neamțu. De la acești martori ai istoriei lucrătoare am aflat adevărul istoric despre calvarul închisorilor comuniste, despre experimentul Pitești și reeducarea de la Aiud. Am fost conectat direct la sursa documentului oral despre rezistența la comunizare și suferințele îndurate de acești mărturisitori care au refuzat să se lepede de Hristos așa cum le cereau torționarii comuniști. Atunci am înțeles că lupta împotriva comunismului a fost, în primul rând, un război duhovnicesc și un război nevăzut dintre bine și rău, dintre lumină și întuneric, dintre libertate și corifeii totalitarismul de sorgine ateistă. Regimul comunist nu a fost doar un sistem care a impus un regim economic marxist, ci mai degrabă un Moloh dictatorial ce dorea să rupă poporul român de Dumnezeu, românul de biserica strămoșească și de tradițiile sale. Era lupta unui regim al cărui țel principal era ruperea firului ce leagă omul de cer și transformarea acestuia într-un sclav al imanentului deconectat de la transcendent. Nicolae Trifoiu, care era născut la Rebrișoara în Năsăud a fost unul dintre membri rezistenței armate anticomuniste, împreună cu poetul Teohar Mihadaș de la Cluj. Când m-am reîntors dintr-o anchetă orală condusă de profesorul Doru Radosav în Munții Rodnei despre Gruparea ”Garda Albă” în 1997, țin minte că Nicolae Trifoiu era entuziasmat de cercetările noastre orale și mi-a povestit de casa bătrânească zugrăvită în albastru, unde a locuit Teohar Mihadaș când făcea parte din grupul de rezistență condusă de căpitanul Leonida Bodiu, asasinat de securiști fără proces în 1949, pe Dealu Crucii. ”- Poetul Teohar Mihadaș a fost un erou, Ionuț”, îmi spunea Trifoiu.
De numele lui Valeriu Gafencu am auzit prima oară la mijlocul anilor `90 de la acest bătrân și înțelept deținut politic Nicolae Trifoiu. Recunosc nu din ”Jurnalul Fericirii”, care-l citisem dar nu mi se întipărise în memorie numele lui Valeriu Gafencu, atunci în anul apariției cărții imediat după 1990. În discuțiile cu mărturisitorul Nicolae Trifoiu, care era președintele cenaclului literar ”Mihai Eminescu” din Cluj-Napoca am aflat că jertfa martirilor din închsori. Lupta lor era o problemă de conștiință și demnitate națională. De la acest bătrân, închis 21 de ani de către comuniști, am aflat că a murit în temnițele comuniste, la penitenciarul Târgu Ocna, Valeriu Gafencu – un fost student la facultatea de Drept din Iași, originar din Basarabia, care a avut o viață sfântă și a fost un exemplu moral pentru deținuții politici închiși de bolșevici. Nicolae Trifoiu îmi povestea în lungile serate culturale organizate într-un imobil de pe malul Someșului, despre cum a fost coleg de celulă cu Valeriu Gafencu la Aiud, iar în ani 1945/1946 au beneficiat de un regim semi-deschis de închisoare, fiind duși să culeagă struguri sau porumb la Galda de sus. Pe dealurile vălurite ale comunei, Trifoiu și Gafencu culegeau struguri și discutau despre credință și mântuire și despre lupta de eliberare a poporului român de sub regimul comunist impus de străini. Deși puteau evada foarte ușor, fiind slab păziți de gardieni, Gafencu și Ianolide nu au dorit asta. Gafencu îi mărturisea lui Trifoiu, că își acceptă soarta pe pământ, pe el interesându-l doar mântuirea sa și a neamului românesc. Gafencu, considera sacrificul său o umilă jertfă mântuitoare pentru eliberarea poporului român de sub sovietici. Jertfa sa pe altarul credinței era și o luptă contra propriilor păcate. Se ruga mult Gafencu, pentru toți cei închiși, pentru iertarea păcatelor și câștigarea vieții veșnice. Eliberat de la Aiud în 1946, Trifoiu l-a vizitat frecvent pe Valeriu Gafencu la Galda de sus, unde au discutat despre destinul neamuljui românesc și creștinesc. De altfel, Nicolae Trifoiu a și coordonat după revoluție publicarea primei cărți despre Sfântul Închisorilor, intitulată ”Studentul Valeriu Gafencu” apărută în 1998 la editura clujeană Napoca Star. Din lecturarea cu asiduitate a acestei cărți-document am aflat că Valeriu Gafencu gândea şi vorbea cu inima. Sufletul său era conectat permanent la rugăciunea inimii. Rugăciunea lui puternică ardea păcatul. Prezenţa lui Valeriu Gafencu, în mijlocul prietenilor era rugăciune continuă și îndemn la comuniune. Aşa şi-l amintesc toţi contemporanii, inclusiv Nicolae Trifoiu. Fostul deținut politic îmi mărturisea cu emoție că ”Valeriu Gafencu a fost închis de justiția antonesciană pentru că a făcut parte dintr-o organzație de tineret: ”frățiile de cruce.” Însă închisoare, Valeriu Gafencu s-a rupt de orice implicare politică. Atunci a trait un moment metanoic. Pentru el sensul vieții era mântuirea. În anul 1943, Gafencu a avut o revelație că el plătește pentru păcatele sale și ale poporului. Atunci a vărsat lacrimi de pocăință. Cuprins de lacrimile credinței și pocăinței, Valeriu Gafencu a corespondat în 1946 și cu Arsenie Boca, supranumit Sfântul Ardealului, care i-a oferit îndemnuri duhovnicești, pe care tânărul student al Drept le-a urmat în calvarul recluziunii comuniste. Valeriu Gafencu s-a spovedit la părintele Arsenie Boca în anii de la Galda de sus, unde a beneficiat de un regim de detenție semi-deschis. Tot, Trifoiu îmi relata că Gafencu, în anii aceia, de de la Aiud și Galda de sus se considera ucenicul lui Arsenie Boca. Sfântul Ardealului devenindu-i duhovnic lui Valeriu Gafencu, în perioada de detenție cu regim semi-deschis. Mai târziu, la Târgu Ocna, starețul de la Tismana, arhimandritul Gherasim Iscu i-a devenit duhovnic lui Valeriu Gafencu, până la moartea mucenicească a călugărului în ziua de Crăiun a anului 1951. Nicolae Tifoiu mi-a subliniat de mai multe ori că Valeriu Gafencu, cu care era coleg de celulă și de munca câmpului, nu dorea să evadeze așa cum au făcut-o alți deținuți deorece Sfântul Închisorilor și-a înțeles misunea sa pământească: rugăciunea și jertfa sa pentru mântuirea neamului românesc. El a înțeles că era participant la acest război duhovnicesc împotriva răului, reprezentat de comunismul ateist. Sacrificul său era pe altarul credinței, pentru mântuirea poporului și pentru libertatea neamului. Nicolae Trifoiu l-a înțeles pe Valeriu Gafencu și nu l-a încurajat să evadeze (de altfel nici nu ar fi făcut-o), ci i-a fost susținător pe calea luptei și a războiului nevăzut prin rugăciune, post și mărturisire hristică. Nicolae Trifoiu în incitantele noastre conversații despre martirii anticomuniști, mă privea printre ochelarii săi negri cu privirea scormonitoare și-mi spunea: – Ionuț, lupta noastră a fost o mărturie pentru Hristos! Jertfa noastră era pentru libertatea credinței creștine împotriva ateismului promovat de comunism, iar sacrificiul nostru a fost pentru mântuirea neamului asuprit de sovieticii! Nicolae Trifoiu vorbea cu o smerenie de sfânt din pateric, dar nu despre el, ci despre Valeriu Gafencu. Era conștient de prezența harică a Sfântului Închisorilor în timpul detenției de la Aiud și că soarta l-a ales de fapt pe el să depună mărturie despre Valeriu Gafencu și despre sensul luptei pentru apărarea credinței împotriva comuniștilor veniți în țară pe tancurile sovietice. Gafencu a fost un cruciat împotriva ideologiei comuniste. Cartea lui Nicolae Trifoiu ”Studentul Valeriu Gafencu”, care a văzut lumina tiparului în trei ediții (Ed. Napoca Star), ultima ediție publicându-se în anul 2003 nu s-a bucurat de succesul la public, fiind tipărită într-un tiraj aproape confidențial. Cartea reprezintă un document istoric de referință și ar trebui reeditată. Nicolae Trifoiu moare pe 20 ianuarie 2010, ca un mucenic din pateric, senin și fericit de întâlnirea cu Hristos, dar și cu fostul coleg și camarad de celulă Valeriu Gafencu. Mărturia scrisă a lui Nicolae Trifoiu merită reținută pentru istoria sfinților Închisorilor: ”O perioadă intens trăită spiritual-religios a fost aceea a Postului Mare dinaintea Paștelui 1944. În celulele prin care a trecut Valeriu Gafencu am fost împreună cu preotul Vasile Serghie și cu bădia Anghel Papacioc (actualul arhim. Arsenie de la mănăstirea din Techirghiol), care au fost pentru noi, cei mai tineri (între care și Valeriu) adevarați îndrumători spirituali. Această situație a durat până după 23 august 1944, când, frontul ajungând lângă Aiud s-a pus problema evacuării tuturor deținuților din penitenciar. Între timp au fost eliberați deținuții comuniști și sutele de dezertori, iar de]inu]ii legionari am fost evacua]i la Alba-Iulia, pe jos. A fost una dintre cele mai grele încercări fizice, mai ales pentru noi, cei din Zarcă, care eram foarte slăbiți. Pe șosea, am întâlnit primele formațiuni ale “Gărzilor Maniu”, care se îndreptau spre front. După o lună de zile în închisoarea din Alba-Iulia am revenit la Aiud, toți deținuții legionari fiind împreună. Regimul militar al penitenciarelor a luat sfârșit. Am trăit o perioadă de destindere pentru noi, fiind scoși la culesul strugurilor în viile din apropiere și la munci agricole. În iarna 1944-1945 și în tot cursul anului 1945 s-a permis organizarea unor ateliere, pe grupuri. În cadrul grupului nostru (din care făcea parte și Valeriu Gafencu), se executau obiecte de cult religios: frumoase candele, troițe de lemn, cruciulițe și alte obiecte din os, dintre care multe se puteau scoate din închisoare. Printre obiectele executate în acel cadru s-a numărat și frumosul chivot reprezentând Biserica mănăstirii Curtea de Argeș, destinat mănăstirii Vladimirești din județul Tecuci. Anul 1945 și începutul anului 1946 a fost pentru Valeriu o perioadă de adânci frământări sufletești, împărtășite și de câțiva dintre cei apropiați ai lui, între care m-am numărat, împreună cu Constantin Pascu, Marin Naidim și Ion Ianolide, stări care se regăsesc mai ales în scrisorile lui către mama și surorile lui, îndeosebi în aceea din 26 ianuarie 1946. Personal, m-am despărțit de Valeriu Gafencu și de toți ceilalți la 6 martie 1946, când, la expirarea pedepsei am fost eliberat, continuând corespondența cu ei. Cum grupul lui V.G. a fost transferat în colonia de muncă de la Galda de Jos, pentru ei a început o perioada de viață cu totul diferită, o adevărată (semi)libertate. Acolo, în două sau trei rânduri, în anii 1946-1947 le-am făcut vizite, rămânând cu ei o zi-două. Astfel, împreună cu Marin Naidim, am fost martori la logodna religioasă a lui Ion Ianolide cu Valentina, sora lui Valeriu, oficiată în bisericuța din Mesentea. În primăvara anului 1948 Valeriu a fost dus de la Galda la Penitenciarul Văcărești, propunându-i-se să accepte eliberarea cu condiția plecării în Basarabia, devenită parte a URSS-ului. În aprilie 1948 am putut să îl văd pentru ultima dată, primind aprobarea unui vorbitor la Văcărești. Am continuat însă să am legături strânse cu surorile, cu mama și cu alte rude ale lui Valeriu, vacanța de Paște 1948 am petrecut-o chiar cu ele, la părinții lui Ion Ianolide, în satul Dobrotești, jud. Teleorman. De la Văcărești, Valeriu a fost retrimis (în mai 1948) la Galda, fiind însoțit de un gardian cunoscut lui, care l-a însoțit, având totală încredere, la mănăstirea Sâmbăta de Sus, unde au fost primiți de către părintele călugăr Arsenie Boca. Rectificăm astfel afirmația lui Virgil Maxim din capitolul “Mărturii”, conform căreia vizita la Sâmbăta de Sus a lui V.G. ar fi avut loc în altă împrejurare.” Nicolae Trifoiu a fost co-părtaș la trăirile duhovnicești și carceriale ale lui Valeriu Gafencu de la Aiud și Galda de Sus. Mărturia sa este testamentară și revelatoare pentru generațiile noi preocupate de studiul fenomenului Sfinților Închisorilor. Nicolae Trifoiu a avut conștiința mărturisirii, că Dumnezeu i-a dat ani îndelungați ca să depună mărturie despre Sfântul Închisorilor și despre prietenia acestuia cu Arsenie Boca. După 2003 l-am întâlnit foarte rar pe Nicolae Trifoiu. Datorită bolii nu mai ieșea mai deloc din casă. Se simțea locul gol la simpozioanele clujene dedicate luptătorilor anticomuniști. Cu vreo-doi trei ani înainte de moarte l-am întâlnit pe stradă. M-a recunoscut și m-a oprit imediat. Era slăbit și avea umerii aduși în față, dar ochii săi îi străluceau la fel ca înainte. I-am urat sănătate, iar el mi-a spus – Duceți mai departe mărturia și jertfa noastră pentru credință! M-am despărțit de Nicolae Trifoiu cu lacrimi în ochi. Știam că l-am văzut ultima dată pe prietenul lui Valeriu Gafencu de la Aiud, martorul atâtor minuni din temnițele comuniste, transformate prin credința jertfitoare în autentice mănăstiri de luptă cu păcatul lumii.
Ionuț Țene
