Distribuie articolul

Învățasem la Școala Tehnică Tipografică ”Dimitrie Marinescu ” din București , printre meseriile de paginatori, linotipiști, mașiniști tipar înalt, ofsed, și puțină literatură, mai ales despre curentul cultural realismul socialis, apărut în Uniunea Sovietică după Revoluția din Octombrie, ale cărui principii estetice se reduceau la ideea formării unei culturi „pur proletare” și care respingea întreaga moștenire culturală a trecutului.

Făcând practică la Întreprinderea Poligrafică nr.4, de pe Calea Șeban Vodă, și apoi la ziarul ”Informația Bucureștiului ”, am fost trimis de către secretarul general de redacție la tovarășul Mihai Beniuc să-i iau un interviu în toamna anului 1962.

-Tovarășul Țene, să faci întrebările și mâine să vi cu ele la mine, apoi le trimitem prin fax la tovarășul Beniuc.Și când ne v-a spune dânsul, te duci să iei răspunsurile.Ai înțeles?

-Am înțeles!

Bucuria a fost mare pentru mine.Poetul fusese ales de câteva luni președintele Uniunii Scriitorilor, și ”Gazeta Literară„ era plină cu poeziile dânsului, iar uneori în pagina culturală a ziarului ”Scânteia ”apărea cu articole, dar mai ales cu poezii.Pentru a mă documenta am fost la Biblioteca Academiei și am citit în după amiaza aceea primul său volum de poezii ”Cântece de pierzanie – 1938”. Apoi împreună cu amicul Horia Zilieru, venit din Iași, m-am dus la Uniunea Scriitorilor de unde am obținut o broșură cu istoricul acestei organizații.

”Uniunea Scriitorilor din România (U.S.R.) este succesoarea Societăţii Scriitorilor Români (S.S.R.). S.S.R. a fost creată în anul 1909 şi a funcţionat sub această denumire până în martie 1949. Ultimul preşedinte al S.S.R. a fost Victor Eftimiu. U.S.R. a apărut în 1949 prin fuziunea între S.S.R. şi Societatea Autorilor Dramatici.

Primele încercări de a crea organizaţii de scriitori în România datează după unele surse din 1821, 1827, 1831.

Începutul propriu-zis se face cu Asociaţia Literară Română din 1848, dar aceasta nu funcţionează.

Societatea Literară Română a fost fondată în 1866, inaugurată în 1867, transformată în Societatea Academică Română şi, ulterior, din 1879, în Academia Română. Preocupările de început ale Academiei au fost filologice, extinse apoi la domeniile ştiinţei, culturii şi artei.

Totuşi, prima Societate a Scriitorilor Români s-a ivit ca proiect în 1908 şi a fost pusă în funcţiune de o adunare generală de 47 de scriitori la 2 septembrie 1909. Comitetul de conducere al noii societăţi i-a avut ca preşedinte pe Mihail Sadoveanu şi ca vicepreşedinte pe Dimitrie Anghel. În 1911, noul preşedinte, Emil Gârleanu, a obţinut recunoaşterea S.S.R. ca „Persoană morală”. A urmat la conducere criticul Mihail Dragomirescu. În timpul primului război mondial, S.S.R a funcţionat în refugiu la Iaşi.

În perioada 1926-1932, Societatea Scriitorilor Români a fost condusă de Liviu Rebreanu, ales an de an timp de şapte ani consecutiv. A fost, în opinia istoricilor literari, cea mai fastă perioadă a S.S.R.

După 1944, s-au exercitat asupra S.S.R. presiuni politice din partea noii puteri. Conferinţa de fuziune între S.S.R. şi Societatea Autorilor Dramatici din martie 1949 marchează înfiinţarea Uniunii Scriitorilor din R.P.R. (ulterior „din R.S.R.”), ca instituție de utilitate publică, prin Decretul nr. 267 / 24 iunie 1949 al Prezidiului Marii Adunări Naționale, devenită Uniunea Scriitorilor din România în 1990.

În perioada 1949-1989, U.S.R. a funcţionat ca „organizaţie obştească şi profesională de creaţie”, fiind din punct de vedere legal subordonată statului şi finanţată de stat. Cu toate acestea, U.S.R. şi-a păstrat o autonomie de organizare şi de acţiune care a făcut din ea cea mai incomodă organizaţie recunoscută de statul comunist.

În U.S.R., alături de membri care urmau în scris şi atitudine linia politică oficială, făceau parte scriitori care şi-au păstrat independenţa de gândire şi originalitatea creaţiei. Între cele două grupuri au existat în această perioadă tensiuni şi chiar conflicte deschise şi, deşi avea de partea sa oficialităţile, grupul fidel acestora nu şi-a impus totdeauna dominaţia. Organele de conducere ale U.S.R. au fost alese prin vot secret şi şi-au păstrat o anumită independenţă faţă de partidul unic şi statul comunist”.

Adevărul este, că pe atunci, nu știam prea multe despre proletcultism, și nici nu mă interesa, eram bucuros că fusesem ales să-i iau un interviu marelui poet, neînțelegând că talentul acestuia a fost hiperbolizat de publicitatea ideologică a partidului comunist, ce ne vânduse imperiului sovietic, în spatele acestei denumri aflându-se imperiul Rus.Vechiul proverb românesc:”Ursul își schimbă părul, dar năravul ba ”, îl știam de la mama, dar nu-mi dădeam seama că se potrivește ca o mânușe URSS-ului, care ne ocupase țara.

Până noaptea târziu, în Căminul de pe strada Argeș, alături de pietenul meu drăgășenean, Ilie Vulpe, căruia i ziceam Bebe, am însăilat zece întrebări pentru tovarășul Mihai Beniuc.Le-am scris pe curat, pe coli A4, cumpărate de la o ”Tutungerie” de lângă Cinematograful ”Moșilor ”, și a doua zi m-am dus la redacția ”Informația Bucureștilor”, de pe Sărindar, pentru a le citi tovarășul secretar de redacție Rădulescu.Le-a citit cu atenție, a mai pus o virgulă, pe ici, pe colo, și dându-mi hârtia înapoi, mi-a spus:

-Du-te la tovarășa secretarâ Luculescu să le bată la mașină.

Când am auzit acest lucru, parcă a căzut cerul pe mine.Știam de la redactorii ziarului, că această…tovarășe, nu bate la mașină fără o mică”Atenție.”Nu aveam nici-un leu la mine.Bursa nu o luasem, banii de la părinți nu sosiseră.În această situație m-am dus la tutungeria de lângă Restaurantul ”Colonadelor”, unde vânzătoarea de acolo îmi era datoare, fiindcă îi dădusem câteva sute de vederi cu mici defecțiuni luate de la I.P.4 de pe Calea Șerban Vodă.Era vorba de coale de vederi cu mici defecțiuni în care culorile nu se suprapuseră perfect, fiind vorba de un punct, coli de vederi rebuturi, pe care mașiniștii le aruncau.Așa mai făceam, noi elevii, ceva bani.Alții luau cărți de la legătorie, defecte, pe care le vindeau prin librării.Doamna de la tutungerie, cum m-a văzut a și scos banii.

-N-ai mai trecut pe la mine! Banii te așteptau…

-Mulțumesc doamnă1 Am luat banii și i-am pus în buzunarul pantalonilor.

-Ți-am dat cinzeci de bani pe o vedere.Și…mai aștept marfă…

-Se face!E bine! Mulțumesc1

Am intrat în alimentara de pe colți, vis-a-vis de Magazinul Copiilor și am dorit să cumpăr o ciocolată.

-Nu avem tinere! E marfă de lux1

-Dau și eu ceva! I-am spus, în șoaptă, femeii din spatele tejghelii.

-Așa se schimbă…calimera! Scoțând de sub tejghea o ciocolată, pe care am plătit-o la suprapreț.

Am palmat-o, fără să vadă alți clienți, și am alergat la doamna Luculescu să-mi dactilografieze întrebările, lăsând spații între ele unde să scrie maestru răspunsurile.

Femeia văzând ciocolata ascunsă sub coala de hârtie, imediat le-a luat.

-Vino peste o jumătate de oră!

-Mulțumesc, tovarășe!

Am coborât grăbit scările și ”glonț ” m-am dus la magazinul de pâine de lângă intrarea în Cișmigiu, unde am cerut o ceașcă de cafea nechezol.Originală nu exista. Știam despre cafeaua naturală de la tata care făcuse, înainte de război, Academia Comercială în București.

Din când în când, nerăbdător, mă uitam la ceasul de la mână, marca Ruha, primit ca premiu, în urma unui concurs, de la Radiodifuziunea Română. Când au trecut 35 de minute, am plecat cu pași alerți la redacție.Doamna Loculescu terminase de dactilografiat întrebările pe care mi le-a dat, zâmbindu-mi.

Am luat colile de hârtie, pe care le-am introdus în servieta mea de vinilin și am plecat spre stația de autobuz de pe bulevardul Nicolae Bălcescu.În autobuzul, care scârțâia din toate încheieturile mirosul de transpirație și tutun mă sufoca.Priveam la oamenii de pe scaun și la cei ce se bălăngăneau ținându-se de zgărzile jupuite. Toți erau triști, gânditori și trași la față.Majoritatea erau slabi.Pâinea și alimentele se dădeau pe cartelă, atunci când se aflau, în magazinele mai tot timpul goale.

Ajuns pe strada Grădina Bordei, și găsind numărul, am privit vila pe dinafară, construită între cele două războaie mondiale.”A cărei familie o fi fost, de au luat-o cu japca comuniștii! ”

M-am uitat la ceas, nu se făcuse ora 18, stabilită de maestru cu secretarul de redacție.Mi-am adus aminte că secretarul de redacție mi-a atras atenția să nu-i zic ”maestru”, fiindcă partidul a interzis acest cuvânt.Mi-a spus să-i zic tovarășe.Pe deasupra mi-am adus aminte că, tot partidul ateu, a interzis să se tragă clopotele la biserici.”Doamne, până și sunetele clopotelor au fost interzise!” Plimându-mă pe străzile adiacente, până la ora stabilită, am remeorat viața tovarășului Beniuc.” Mihai Beniuc a fost fiul lui Athanasie Beniuc și al Veselinei. Urmează Liceul Moise Nicoară din Arad între 1921-1927, unde Alexandru T. Stamatiad îi este profesor de literaturǎ. Debutează în revista liceului, „Laboremus”. Participă la cenaclul lui Victor Papilian. Licențiat în psihologie, filozofie și sociologie al Universității din Cluj, în 1931. După o specializare la Hamburg cu J. von Uexkull în psihologia animalelor, a parcurs ierarhia universitară de la asistent la profesor universitar. După terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, este conferențiar la Facultatea de Psihologie din Cluj ,ca specialist în psihologia animalelor și autorul unor volume de versuri:Cântece de pierzanie, 1938, Cântece noi, 1940, Orașul pierdut, 1943, privite de public și de critica literară cu înțelegerea și simpatia cu care este privită arta naivă. Adevărata sa carieră literară începe în 1946, când publică volumul intitulat Un om așteaptă răsăritul, și pleacă în calitate de consilier cultural la Moscova. După doi ani se întoarce în țară și se stabilește la București.

Într-un articol publicat în revista Viața Românească,nr. 3 din 1951, Mihai Beniuc, în calitate de președinte al Uniunii Scriitorilor din România, oferea definiția poetului realist-socialist: “Acesta trebuie să fie un filozof cunoscător al celor mai înalte idei ale timpului […], spre care au deschis drum Marx, Engels, Lenin și Stalin […], un activist în slujba respectivelor idei”. Mihai Beniuc renunță la promovarea cărții sale de versuri din 1951, „Cântec pentru tovarășul Gh. Gheorghiu-Dej”, și se reprofilează, începând să scrie câteva poeme pentru liderul comunist de atunci, Nicolae Ceaușescu.[necesită citare]

Publică în medie câte o carte pe an; își reeditează unele lucrări; altele îi sunt traduse în străinătate.

În 1965 este înlăturat din funcția de președinte al Uniunii Scriitorilor. Redevine profesor de zoopsihologie, de data aceasta la Universitatea din București.

În ultimii ani de viață se stabilește în vila sa din cartierul Primăverii și își continuă activitatea de poet, pe formula realismului socialist. Poemele sale se publică în principalele ziare și reviste ale epocii.”Plimbându-mă prin cartierul Primăverii, mi-am dat seama co este singurul cartier fără biserică.”La ora aste oamenii din alte cartiere se duc la vecernie.dacă nu aleargă după mâncare prin piețele și magazinele goale.”

Mi-am luat inima ”în dinți”, încercând să îmi alung emoția. Doar mă duceam la un semizeu al ideologiei comuniste, am deschis potrița de fier forjat și am sunat la ușe.După un timp mi-a deschis o doamnă între două vârste, încinsă cu un șorț.

-Am venit…

Femeia mi-a luat vorba din gură

-Sunteți tovarășul Țene de la ”Informația”?

-Da! Am îngăimat!

-Intrați! Tovarășul Beniuc vă așteaptă în birou, la etaj.Urcați pe scări și prima ușe pe stânga.

Am intrat cu o oarecare timiditate, caracterictică tânărului de 19 ani, care intra pentru prima oară în sanctuarul „semizeului încoronat”cu laurii frunzelor de dafin.Pe atunci nu îmi dădeam seama că acei ”lauri” erau produsul unei ideologii străine spiritului românesc.

Am urcat pe scara de lemn lustruit, care avea, de-oparte și de alta tablouri originale, semnate de :Nicolae Grigorescu, Corneliu Baba, George Demetrescu Mirea, Theodor Aman, Tattarescu și mulți alții, de care nu-mi mai aduc aminte.

Ajuns la ușa biroului, am ciocănit și imediat, de dincolo de ea, am auzit:

-Intră!

Când am păși în birou, m-a impresionat mulțimea de cărți înșirate pe rafturi și tablourile dintre rafturi. Tovarășul Beniuc, se afla la birou în fața întrebărilor mele cu răspunsurile scrise.Am rămas uimit.După aceea, în stradă, mi-am dat seama că secretarul de redacție trimisese, deja, întrebările mele prin fax.

-Bei o cafea tinere?

-Mulțumesc! Am băut lângă Cișmigiu…

-Aia e nechezol pentru…popor!Una originală din Brazilia!

-Beau! Din asta nu am băut niciodată! Am răspuns, completând în gând.”Nechezolul sau Inca e pentru prostime. ”

Tovarășul Mihai Beniuc a sunat de undeva de sub panoplia biroului mare și sculptat în lemn de nuc, sunet pe care l-am auzit venind de undeva de jos. Nu peste mult timp a băgat capul pe ușe o altă femeie.

-Spuneți domnule Beniuc!

-O cafea pentru tânăr!

Între timp, cu mâinile în poală, așteptam ca tovarășul Beniuc să mă scoată din muțenia care pusese stăpânire pe mine.”Ce ași fi putut să discut eu, un învățăcel în ale scrisului, cu un titan al realismului socialist?! ”

-În ce an ești tovarășul Țene/

-Anul doi1

-Ce scrii de obicei?

-Poezie! Am debutat în 58 în ”Tribuna ” de la Cluj.Articole…și teatru!

-Teatru?!

-O piesă de teatru pe care am jucat-o cu membrii cenacului din Drăgășani, ce l-am înființat, pe când eram elev în clasa a zecea.

-Bravo, tovarășe Țene!

Între timp, am auzit pași pe scările din lemn.Femeia a intrat cu o tavă, cred că din argint, pe care se afla o ceașcă din porțelan cu cafeaua, un vas soficticat cu zahărul în el, și un pahar din cristal cu sifon.

-Mulțumesc, doamnă! I-am zis.Așteptând să fiu admonestat de Beniuc că i-am zis …așa.

Dar nu a făcut-o. Discuția a continuat după ce am sorbit prima gură de cafeaua fierbinte. Parfumul ei parcă m-a îmbătat.

-Ce zici de literatura contemporană, tovarășe Țene?

-Tovarășe Beniuc…, am răspuns cu timiditate, literatura noastră ar trebui să-și păstreze specificul să nu se inspire din literatura marelui prieten de la răsărit.

-Totuși trebuie să învățăm de la ei, tinere.La Marele Popor. Realismul socialist este o doctrină literară și artistică a secolului XX inspirată de realism și în care opera sau creația trebuie să reflecte și să promoveze „principiile comunismului în stil sovietic”. În Uniunea Sovietică, în Blocul european comunist estic, în Mongolia comunistă țedenbaliană, în China maoistă, în Coreea de Nord kimirseniană, în Vietnamul comunist al lui Ho Și Min, în Cuba castristă și într-o măsură mai mică în Iugoslavia titoistă, realismul socialist a fost un „curent artistic canonizat de un așa-numit stat marxist-leninist” pentru a ilustra în cel mai figurativ mod posibil, atât în poziții academice, cât și eroice, „realitatea socială” a clasei muncitoare, activiștilor și combatanților războaielor în care au fost implicate aceste țări. Realismul socialist a făcut din artă un instrument masiv de „educație și propagandă”, criticând și reprezentând așa-zisele contradicții ale capitalismului, apoi intrarea în starea de putrefacție a acestuia și descrierea dezvoltării revoluționare, emanciparea proletariatului și a țărănimii, totul pentru faza de-a dreptul epopeică numită „spre comunism în zbor”.
Termenul de „realism socialist” a fost folosit pentru prima dată de Ivan Gronski, președintele Comitetului organizatoric al Uniunii Scriitorilor Sovietici din URSS, într-un articol din Literaturnaia Gazeta din 23 mai 1932, iar conceptul de realism socialist a fost stabilit ca „doctrină oficială și formă de artă” a U.R.S.S. în timpul dezbaterilor dintre înființarea în 1932 a Uniunii Scriitorilor Sovietici și primul congres al acesteia din 1934, în cadrul căruia astuțiosul Andrei Jdanov, membru al Biroului politic al PC al URSS, a ținut o cuvântare nefastă prin care a definit trăsăturile esențiale ale realismului socialist, de atunci înainte singura formă de literatură admisă în URSS: „Realismul socialist, fiind metoda fundamentală a literaturii sovietice și a criticii literare, impune artistului să aibă o reprezentare istorică adevărată a realității concrete în dezvoltarea ei revoluționară… în conformitate cu sarcina transformărilor ideologice în mintea oamenilor și educării oamenilor muncii în spiritul socialismului”

A începu să peroreze Beniuc cu timbrul său de profesor universitar.

-Nu-i așa? Literatura trebuie scrisă pentru popor.

-Aveți dreptate! Dar și Eminescu, și tovarășul Sadoveanu, și Arghezi, de curând reabilitat, și Radu Gyr, au scris pentru popor…

-Cine e ăsta?

-Poetu…care…

-Să nu mai vorbești de el că…Știi ce te așteaptă! Noi trebuie să vorbim de doctrina Jdanov care statuiază imperios și imperial că operele artistice trebuie să fie neapărat destinate maselor populare, pentru a le educa în spiritul socialismului și comunismului, iar realismul socialist trebuia să se focalizeze pe „eroul pozitiv” care să reprezinte pattern-ul „omului de tip nou”, comunist.

În timp ce el vorbea, eu mai sorbeam din cafea, care mi-i se părea elixirul zeilor.Și mă gândeam „că realismul socialist în România
după cel de-al Doilea Război Mondial şi abdicarea Regelui Mihai I, realismul socialist de inspirație sovietică este impus în cultura țărilor comuniste satelite, inclusiv România, ca un fel de contra-curent literar-artistic, total negativ, în opinia mea. Acest fapt, unic în istoria culturală și literară românească, a fost acompaniat de o serie de măsuri „organizatorice şi represive” îngrozitoare. Contra-curentul „stalinismul cultural”, între 1948 şi 1956, a distrus iremediabil, ireversibil şi inexorabil vechiul sistem românesc de valori şi instituțiile culturale corespunzătoare, propunând-şi realizarea „omului nou”, după trăsăturile utopice şi criminale bolşevico-sovietice. Ca şi în politică sau economie, stalinismul cultural s-a impus ineluctabil prin forță, conexiunile intelectualilor cu țările din Occident fiind complet întrerupte, Academia Română şi asociațiile profesionale cu tradiție la noi ca Societatea Scriitorilor Români sau Societatea compozitorilor români au fost desființate şi înlocuite cu unele noi, Uniunea Scriitorilor din România şi Uniunea Compozitorilor din România, de exemplu, din care personalitățile care nu erau acceptate de noul regim comunist totalitar au fost îndepărtate urgent şi chiar suprimate. În anul 1948 s-a tipărit broşura “Publicații interzise până la 1 mai 1948”, care cuprindea într-un volum de 500 de pagini listele anterioare de nume interzise, completate cu un număr uluitor de nume de autori sau titluri de cărți, ajungându-se ca în patru ani lista să conțină nu mai puțin de 8.779 de titluri de cărți şi reviste interzise. Dispar subit din librării, din biblioteci publice şi chiar din case cărți semnate de autori precum: Alecsandri, Agârbiceanu, Cantemir, Coşbuc, Eminescu, Goga, Hasdeu, Maiorescu, Odobescu, Rebreanu, Sebastian, Topîrceanu, Voiculescu, şi mulți, mulții alții, fiind alese de pe liste nume despre care este greu de crezut că s-ar fi putut afla printre „proscrişi”, fiind lăsate deoparte periodicele, volumele filozofilor, istoricilor etc. şi pe cele ale unor mari filozofi şi scriitori din Occident. Impactul acestei epurări de proporții monstruos-catastrofale asupra intelectualilor români a fost teribil, astfel acest proces inițiat de autoritățile comuniste, de ocupantul sovietic şi dus la capăt de o comisie din care făceau parte şi foarte mulți politruci reveniți de la Moscova a devastat literatura română, a dărâmat contraforturile culturii naționale şi a alterat primejdios „sentimentul național românesc, fibra națională a poporului român”. În 1949 au fost interzise până şi creațiile populare cu „conținut ideologic inadecvat”, mai precis 119 de cântece interpretate de Maria Tănase, Maria Lătărețu, Fănică Luca, Ioana Radu şi alții, multe dintre ele pentru că vehiculau, incredibil, formula legionară „foaie verde”!
Realismul socialist în literatura română
În literature română postbelică, debutul realismului socialist ca ideologie oficială, s-a petrecut în anul 1948, puțin înainte de naționalizarea mijloacelor de producție, o dată cu mizerabilul articol în patru părți, publicat în Scînteia din 5, 7, 9 şi 10 ianuarie 1948, sub semnătura așa-zisului jurnalist Sorin Toma, „vechi membru de partid, cadru de nădejde care a luptat în Armata Roşie, drept care jurase credință statului sovietic”, intitulat „Poezia putrefacției sau putrefacția poeziei”, despre opera poetică a lui Tudor Arghezi, scriitor care era de orientare ideologică de stânga, susținând, de exemplu, „luptele de eliberare socială”, cu referire la răscoala din 1907, și care a utilizat „graiul proaspăt” al claselor asuprite în perioada interbelică„.

Dacă ar fi auzit tovarășul Beniuc ce gândeam, cred ă eram tovarăș de celulă cu Radu Gyr. A știu dumnezeu ce face.Să nu ne audă nimeni gândul.

M-a întrebat, privind discret dacă mai am cafea în ceașcă, ce voi face după ce termin școala.

-Dau la facultate!Până acum nu am reușit, că era problema dosarului.Nu sunt ”produsul” unei familii de mucitori.Tata este funcționar. Iar mama are pământ care l-au luat în CAP.

-Înțeleg…înțeleg!

-Domnule Beniuc, vă mulțumesc pentru interviu și primirea făcută.Sunt mândru că v-am cunoscut.Spuneam aceste cuvinte ridicându-mă de pe scaun și introducând hârtiile cu interviul în mapa din vinilin. Președintele Uniunii Scriitorilor mi-a întins mâna, pe care am simțit-o rece precum pielea unui șarpe.Am ieșit din cameră, coborând pe scările din lemn lustruit și privind la tablourile înșirate pe pereți.În capul scărilor mă aștepta aceași femeie, care mi-a deschis ușa.

-Mulțumesc doamnă pentru cafea1

-Să-ți fie de bine tinere1

Am ieșit în stradă.Se întunecase de-abinelea.”Trebuie să mă grăbesc că se închide ediția ziarului și interviul trebuie să apară în numărul de mâine”.Mergând pe jos cu pași alerți, am trecut pe lângă o biserică.Oamenii erau și în curtea mică, ascultând Liturghia. ”Aici nu bat clopotele.Partidul a interzis tragerea lor.Anul trecut când am fost la Cluj, la sora mea care este studentă la biologie, trăgeau clopotele numai la bisericile catolice.Celor ortodoxe comuniștii le-au interziz tragerea lor.Ascultându-le mi-am dat seama că era pentru prima dată în viața mea când le ascultam. Mi-au dat lacrimile.Ce rău puteau să facă armonia seculară a unor sunete armonioase?! ” Mergeam grăbit, să ajung cât mai repede la redacția ”Informația Bucureștiului ”, ziar al Comitetului municipal al PCR și al Consiliului Popular al Municipiului Bucureștului.La lumina pâlpâindă a unui bec din vârful stâlpului abia lumina siluetele a doi milițieni care patrulau în zonă.Ajungând în dreptul lor, salutându-i, unu din ei mă abordează.

– Unde mergi bă, tovarășe?

-La redacția ”Informația Bucureștului ”!

-Dă buletinu! Mi l-a cerul celălalt cu șapca dată pe ceafă.

Am scos buletinul din buzunarul de la spate al pantalonilor și i l-am dat.

-Ce cauți la ziar? M-a întrebat celălalt.

-Să duc un interviu pe care i l-am luat tovarășului Beniuc.

-Cine e ăsta?!

-Poetul care este președintele Uniunii Scriitorilor!

-Zău?!

-Ce-a scris?

-E ăla care a scris poezioara cu mărul crescut de lângă drum.Aia care am învățat-o în clasa cincea…Îți aduci aminet, tovarășe coleg?

-Parcăăă …da…!A răspuns milițianul ce răsucea buletinul meu pe toate părțile.Privea la fotografie, când la mine.Într-un târziu mă întreabă:

-Bă…de ce nu te tunzi? Nu știi ordinul partidului?

-O să mă tund! Am răspuns într-o doară.

-Lasă că te tundem noi!

– Ce vreți tovarășe! Am îndrăznit eu.Sabotați ziarul partidului, de nu mă lăsați să duc interviul cu tovarășul…

-Lasă gura! Tovarășe sărgent, dă-mi mașina.

Celălalt a scos mașina de tuns din borseta din piele, prinsă la centură și ținându-mă de cotul mâini, mi-a tras o cărare pe mijlovul capului.

Privindu-mă cei doi au început să rândă

-Acum îți stă mai bine!Uite buletnul și interviul.

Am plecat cătrănit, înjurând în gănd pe cei doi milițieni și partidul.

Am luat autobuzul și am coborât în Piața Universității.Străzile erau pustii și slab luminate.În fața Casei Armate l-am văzut pe fotbalistul Pârcălab și pe cântăreața Margareta Pâslaru, îndreptându-se spre Restaurantul Colonadelor.

Ajuns la redacție am urcat scările alergând și am intrat în biroul secretarului de retacție.

-Ai ajuns? Văd că te-au tuns ăștia, i-a șapca asta de pe pervazul ferestrei,Du-te repede în tipografie la tehnoredactor, e în secția linotipuri.

Am coborât la subsol și în zgomotul țăcănitor al linotipurilor l-am găsit pe tovarășul Tănăsescu, care aranja titlurile de plumb și paginile pentru calandru.Acesta mi-a luat interviul și l-a dat la o tovarășe tânără să-l culeagă.

-Du-te repede la secția foto, nu, nu…la zincografie, ia o fotografie al lui Beniuc și vino repede cu ea.

În capătul holului era zincografia de unde am luat fotografia tovarășului Beniuc, într-un pătrat de plumb, pe care am dus-o la secția linotip.În sala linotipurilor și al zețăriei era un miros greu, de aceea toți cei ce lucrau la linotipuri aveau la picioare câte o sticlă cu lapte, din care sorbeau, din când, în când, o gură de lapte.

Aproape de ora unsprezece noaptea au fost trase primele șpalduri, care au fost repartizate la cei doi corectori.După corectură, toate paginile le-am dus la biroul cenzorului, care le-a citit în fața mea timp de trei ore.Eu moțăind pe un fotoliu de lângă o mică bibliotecă.După ce le-a citit a pus o ștampilă pe fiecare pagină și a semnat.

-Tinere, du-le imediat la zincografie.Hai aleargă…

La zincografie, tehnoredactorul a făcut în paginile de plumb modificările făcute de corectori și de cenzor, scoțând și intorducând litere și semne ortografice cu o pensetă specială.După aceea paginile de plumb au fost introduse într-un calandru rotund ieșind un tambur din plumb cu literele paginilor.Acest tambur de plumb a fost trims la rotativă și pus de un suport rotund.Hârtia de ziar trecând printr-un tambur rotund cu paginile ziarului. Aceasta se imprima la o viteză amețitoare. Astfel ieșea ziarul în fiecare zi la ora șase.

Primele exemplare le-a luat tehnoredactorul și cenzorul.Se mai uitau odaăt peste pagini.Dacă erau mulțumiți spuneau mașinistului:

-Dă-i drumul Costică, să meargă!

Astfel a apărut primul meu interviu.Aveam 19 ani. În drum spre cămin am auzit copii, vânzători de ziare, strigând cu un accent pe nas.

-Informațiia, informațiia…1Luați informațiiaaa! Interviu cu tovarășul Beniuc și crima din Dămăroaia!Informațiiiaaa…

Priveam în jur și aveam impresia că toată lume mă privește cu simpatie, știind că eu sunt cel ce i-am luat interviu tovarășului Beniuc.

Al.Florin Țene