Dezbaterile recente din jurul alegerilor prezidențiale și parlamentare s-au centrat pentru prima oară în jurul întrebării e mai bine acum ca în comunism? Au fost o serie de anchete, abordați fiind mai ales oamenii în vârstă, care au trăit și în regimul trecut, și concluzia a fost că „era mai bine când era mai rău”!
Păi, s-a spus, se compară vreo unul dintre președinții post-decembriști cu Ceaușescu? El a adus independența României, acum România e vândută și ocupată cu tancuri și avioane străine, atunci toți aveau o slujbă și un acoperiș deasupra capului, acum românii umblă hai-hui, 5, 4 milioane sunt ai nimănui, democrația ne-a adus „libertatea” de a pleca agale din țară, nu de a mai fugi, de a-l înjura pe președinte sau de a nu mai merge la vot…
S-au făcut tot felul de comparații, de asemănări și deosebiri între cele două epoci. S-a ajuns la concluzia că revoluția ne-a adus involuția, la toate capitolele.
Și e suficient să ne oprim asupra culturii, unde acest fapt se vede foarte clar. Într-un editorial din „România literară” (nr. 45/30 oct. 2015), Nicolae Manolescu făcea o analiză a stării actuale a literaturii române pornind de la observația lui Albert Thibaudet că „literatura epocilor revoluționare nu reprezintă aproape niciodată și o revoluție literară”, comparând situația literaturii franceze de după 1789 cu aceea a literaturii române de după 1989. Raportul dintre revoluție și literatură l-a dus la concluzia că literatura ieșită dintr-o revoluție nu mai este una revoluționară. Dimpotrivă, spun eu, este o involuție. Și analizează starea precară a scriitorului de azi, soarta editurilor, a tirajelor, teatrul minimalist, jurnalismul ieftin care s-a transformat în literatură, răul adus de mass-media, de internet și televiziuni, care au omorât literatura bună, stilul cu adevărat literar. Iar cititorii s-au rărit, fiindcă 93, 5 la sută din populația Românei nu cumpără nici măcar o carte pe an! Scriitorul de azi își scoate singur cărțile, și nu mai este respectat. Decăderea ilustrează lipsa de identitate a țării. Nici un poet post-decembrist nu se poate compara cu poeți ca Nichita Stănescu sau Marin Sorescu. Deși majoritatea scriitorilor comuniști au fost înregimentați, cum am demonstrat în Istoria literaturii neînregimentate, totuși ei sunt mai buni condeieri decât mulți dintre scriitorii neînregimentați de azi.
Și lucrurile stau la fel în toate artele. Se pot compara dramaturgi ca Horia Gârbea sau Lucia Verona, supranumiți „Pantalone și Colombina”, cu Theodor Mazilu sau Camil Petrescu? Sau ce pictor de azi, din mii de pictori ai Românei, se poate compara cu un Corneliu Baba sau Constantin Piliuță? Nu mai vorbesc de cinematografie, unde constatăm o involuție totală. Noul val este o umbră palidă față de filmele lui Sergiu Nicolaescu, Dan Pița, Mircea Veroiu, Doru Năstase sau Dinu Cocea.
Am revăzut recent Iancu Jianu, unde Adrian Pintea face un rol memorabil. E uluitor momentul când Iancu Jianu stă într-o cârciumă singur la o masă, în timp ce la două mese lungi se află, față în față, țărni români, haiduci, cu arnăuți. Primii cântă o baladă haiducească, fapt care îi deranjează pe soldații fanarioți. Și se produce o încăierare cumplită, ca în Răpirea fecioarelor. O revoltă, nu alta, cu strigăte de moarte. Dar Iancu Jianu nici nu tresaltă. El stă cu spatele la toată această mascaradă. E atitudinea unui erou român față de revoluție. E chiar scârba la care a ajuns după ce a luptat și s-a sacrificat pentru dreptate. Pentru ce și pentru cine a luptat Iancu Jianu? Pentru îmbuibații de la masa unor boieri ca banul Andronache (George Constantin) sau pentru acești haiduci plini de „mânie proletară”? Pribegia lui Iancu Jancu seamănă cu pribegia lui Mihai Viteazul după bătălia de la Mirăslău. Adrian Pintea realizează aici portretul unui rebel romantic. Asemenea realizări sunt unice, atitudini semnificative pentru istoria Românei, realizate când? În epoca cenzurii! Cine a mai realizat așa ceva? Azi se fac filme minimaliste, umbre palide, rușini pentru ceea ce înseamnă talentul românesc, cu cineaști compromiși, anti-români, bolnavi după premii politice, incapabili să realizeze un film istoric sau o ecranizare!
Involuția este alarmantă. Revoluția nu a dat nici un film notabil. A dat o comedie, A fost sau nu a fost?, a lui Porumboiu, un regizor care parcă a dispărut în neant. Opera regizorilor post-decembriști e aproape nulă, iar un actor ca Ion Fiscuteanu a fost compromis de un film penibil, opera unui regizor fără talent. Puse pe balanță, filmele epocii comuniste atârnă greu. Libertatea le-a adus noului val doar denudarea. Așa cum în teatru un anume Hausvater i-a dezbrăcat pe actorii de la Teatrul Odeon în fundul gol pe scenă. Imaginați-vă un Florin Zamfirescu fără chiloți vorbind despre miracolul revoluției! Marile „valori” ale epocii post-decembriste sunt între Șobolanii roșii și Babardeală cu bucluc, filme crazy, handicapate, o rușine inimaginabilă, o involuție strigătoare la cer! Revoluția a schimbat umorul cu bășcălia, a dat amploare limbajului lubric, fuckyou-cist.
Și totul sub aripa unei puteri oarbe, fără cultură, care a dus la dispariția elitelor culturale. O țară fără elite culturale e mediocră. Literatura și marea artă sunt produsul elitelor culturale. Azi valorile sunt desconsiderate fiindcă nivelul valoric depinde de nivelul moral al societății, azi total compromis, căci societatea s-a divizat radical între corupți, cu apariția de miliardari și milionari, și marea masă, aflată în sărăcie. Regele stă cu minciuna la masă. Să nu uităm că unul dintre candidații la președinție, umflat cu pompa ca posibilul președinte ales al țării, cu un cap de hipopotam, pe când era președinte al Camerei Deputaților, a votat pentru Autonomia Ținutului secuiesc. Ne-a salvat Senatul. Iar azi el stă la toartă cu Viktor Orban. Oare de ce acesta a anunțat că am intrat în Schengen? Ce mai pun la cale? Ce va urma? Ce alte minciuni? Ce alte trădări? Se pare însă că partidelor de gașcă de la putere, care se credeau nemuritoare, le-a sunat ceasul. Ca și Dulapului de la Cotroceni. Întotdeauna poporul s-a arătat mai orientat decât clasa politică și sondajele ei. Mereu el a arătat că e nevoie de o schimbare radicală. A venit ea oare? Să-i salutăm pe tineri și diaspora. Scepticii „analiști politici” să dispară odată cu predicatorii „gâzi”, care se îneacă în grăsimi, de la televiziuni!
Oricine vede că așa ceva nu se mai poate, că incompetența a depășit orice măsură! Sărăcia a înlocuit total clasa de mijloc, ea este cartea de vizită a involuției în care ne aflăm. O oboseală imensă a pus stăpânire pe voința de schimbare. Cum e posibil ca 5,4 milioane de români să plece din țară? Și cum mai poate fi salvată România dacă datoria imensă a îngropat țara? Breslele, uniunile de creație, din simboluri ale culturii, din călăuze spirituale ale neamului s-au transformat în găști, așa cum un dictator s-a transformat în sute de dictatori. Revoluția s-a transformat în involuție. Dovadă că decenii întregi viitorul a fost în ceață, evadarea din involuție părea doar utopică. Numai scriitorii și artiștii utopiști pot supraviețui, dar aceștia sunt puțini. Ca să nu fie și ei striviți, e nevoie ca noua clasă politică să fie culturală, să se termine cu semianalfabeții cu internet ca Iohannis, Ciolacu și Ciucă, repetenți în toate, care au transformat bruma de democrație în democratură. Dă, Doamne, să nu mă înșel, spiritul proaspăt al revoluției din decembrie să renască!
Grid Modorcea
